Professor Dr. Nuredin Ibram

Tatar Language, Where Does It Go? Defending Mother Tongue

Professor Dr. Nuredin Ibram

Independent researcher, Constanta, Romania

ibramnuredin[at]yahoo.com

Limba tătară, încotro? Pledoarie pentru limba maternă

Abstract: The communication underlines the Tatar language part, as a factor of the self-consciousness and of the ethnic and national identity. Here it is shown that in the absence of the concrete legislative applied measures , of keeping and promoting the Tatar language in schools, in culture, in administration and justice, in press publications and the use of the language daily by the members of the Tatar community, it could reach to a situation for the Tatar language to become a lost one, a dead language, by nobody spoken, in Romania especially, at the end of this century as it is shown in the UNESCO Atlas of the languages in danger.

Keywords: language; lexis; proverb; culture; common law; identity; legislation; Ismail Gaspırali;

Limba tătară este modul particular de exprimare, de vorbire, de scriere, de comunicare și de creație spiritual-culturală a omului de etnie tătară, a comunității/comunităților tătare. Limba este măsura, este dimensiunea, este etalonul minții și al bogăției noastre spirituale.

Element al culturii, purtătoare și mesagerul – cel mai valoros al culturii - limba tătară este factor de identitate națională; și așa cum spune o maximă, un aforism rămas de la moși-strămoși, „cel ce și-a pierdut limba își va pierde și originea, identitatea” („Tĭlĭn coytkan soyın coytar”).

Identitatea („özdeșlĭk”) tătară își găsește expresia, „haina”, trăiește primordial în limba maternă („tuwgan tĭl”), limba tătară. Ca atare, păstrarea, apărarea, fortificarea, cunoașterea și dezvoltarea limbii materne, tătare, este o obligație și o responsabilitate a tătarilor-trăitori, prin voia destinului istoric, de secole, în alte ținuturi decât cel al originii și coagulării lor. Căci vorba decanului de vârstă al liricii feminine tătare din Dobrogea românească, „am ieșit din satul natal, am părăsit patria/ne-a rămas din strămoși doar limba („Șıgıp kettĭk kӧyĭmĭzden, curtımız kaldı/Tĭlden bașka anaylardan taa ne kaldı?”)

Vorbită de secole, de strămoșii noștri, îndeosebi în Crimeea, patria-mamă, „Insula Verde” („Yeșĭl Ada”, „Yeșĭl Curt”, „Yeșĭl Kırım”), a tătarilor dobrogeni, limba tătară – în pofida vicisitudinilor istoriei, mai vechi sau mai noi – și-a păstrat, aici, pe meleaguri românești, bogăția, frumusețea, autenticitatea, originalitatea. Fapt atestat de izvoarele istorice, arhivistice, arheologice, literare și religioase, culturologice, de vestigiile civilizației lor milenare – artă culinară, obiecte decorative și de uz casnic, îmbrăcăminte, podoabe, etc.

Filologul, cercetătorul, lingvistul de marcă al lumii turco-tătare, Bekir Sıtkı Ҫobanzade spunea cu har, cu sensibilitate și emoție, că în orice clipă a existenței, chiar și în clipa morții, interogat în mormânt de îngeri, în particular de îngerul morții, Azrail, că ar vorbi și ar cânta în versuri („cırlap”), în limba comoară, limba dulce tătară: „Kabrımde melekler sorgu sorasa,/Azrail tĭlĭmnĭ bin kere torasa/Öz tuwgan tĭlĭmde ayt maga! dermen/ Öz tuwgan tĭlĭmde cırlap ӧlermen”.

Din familia limbilor uralo-altaice dialectul tătar este dialectul de nord (kuzey) al populațiilor – numite generic turcice. Dialectul tătar – spun cercetătorii – se diferențiază prin grai, pronunție, accent („Awız”, „Aytıș”/„Aytılıș”, „Șive”) de celelalte dialecte ale limbii turce (1.oǧuz – turc osmană/apuseană; 2.azer; 3. türkistan – locuitorii ținuturilor stăpânite de Çagatay, fiul lui Ginghiz Han). De pildă, în tătara crimeeană în loc de răsărit (în turcă, „güney”) și nord („kuzey”) se spune „kıbla” (sud, miazăzi) și „sırt” (partea din spate, „arka”, din miazănoapte); altfel spus, fața Crimeii este orientată spre Kaaba, direcția și centrul cultului islamic, iar spatele spre nord. Pentru est/răsărit, tătarii au cuvântul „küntuwuș” (din „kün” – zi, „tuwıș” - naștere, „küntuwuș” înseamnă deci soare-răsare). Notăm, în acest context că în cel mai vechi Dicționar al limbilor turcice, „Lexiconul Turc”- Divân-ü Lügâtit Türk, din 1071, -cu peste 7600 de cuvinte însoțite de maxime, proverbe, sfaturi, poezii – se regăsesc anumite cuvinte din lexicul crimeean tătar, iar în limba turcă a zilelor noastre întâlnim cuvinte și locuțiuni din dialectul tătar.

Cercetătorul polonez Tadeusz Kowalsky (1889-1948), a remarcat în urma unor cercetări realizate aici, pe meleaguri dobrogene, în anii 1937 – 1938, că graiul tătar dobrogean cuprinde în proporție de 70% graiul crimeean de câmpie („șöl tĭlĭ”, „ҫagatay dialektı”), vorbit de tătarii „șongar” și „kerĭș”, 10% graiul tătarilor trăitori pe litoral (yalı boy tĭlĭ) – al tătarilor „tat” și 20% graiul nogaic („nogay tĭlĭ”). Dincolo de diferențele dintre limba tătară și cea turcă, vom sublinia fondul lexical comun și similaritatea structurii lingvistice ale acestora.

Idiomul tătar dobrogean este – considerăm- parte integrantă a limbii tătare crimeene (cu influențe turce – mai ales în zona de litoral și ruse, iar istoria modernă a limbii tătare literare, în zona Crimeea și nu numai, a început cu reforma inițiată de marele cărturar și activist social, Ismail Gaspırali (1851-1914) care a inițiat o reformă lingvistică, susținută și promovată printr-un sistem de școli cu o programă și o structură de educație modernă (usul – ü cedit), a unei reforme școlare în consens cu revitalizarea conștiinței naționale și reînvierea culturii naționale tătare opusă politicii de rusificare.

Plecând de la constatarea că sunt trei cauze principale care despart oamenii : „distanța, diferențele de credință și lipsa unei limbi materne comune” („Aҫık Mektup”, – Scrisoare deschisă, în gazeta Tercüman, 15 martie 1906) Ismail Gaspırali milita pentru o limbă literară, unică, stabilă și consolidată, a lumii turcice, fiind autorul celebrei expresii: „Unitate în Limbă, în Cuget și Acțiune” („Ĭște, Pĭkĭrde, Tilde, Bĭrlĭk”). Limba unitară este limba științei, a culturii, a presei și a sistemului educațional-cultural-civilizatoriu. I. Gaspırali vroia o limbă vorbită și/sau scrisă ce va fi înțeleasă cu ușurință atât de „hamalul și luntrașul din Istanbul”, de „cel care conduce caravanele de cămile din „Turkistan”, cât și de populația care „se ocupă cu creșterea oilor și vitelor”.

I. Gaspırali invită pe educatori, pe redactorii ziarelor și pe scriitori să folosească o limbă simplă, unitatea lingvistică însemnând să nu fie folosite, pe cât este posibil, regulile unor limbi străine și eventual, să se renunțe la ele; cuvintele neaoșe să fir adaptate la limba turcă osmană/otomană, să consoneze cu aceasta.

Limba turcă unitară-crezul de viață al lui I. Gaspırali – este exprimată simbolic prin exemplul familiei sale. Aici, I. Gaspırali, personal, s-a născut într-o familie de tătari crimeeni, dar s-a căsătorit cu o doamnă din Kazan; fata lui a întemeiat o familie cu un demnitar azer; băiatul lui s-a căsătorit cu o doamnă din Istanbul. Deci, în familia lui vedem unite Crimeea, Kazan, Azerbaidjan și Turcia.

Conform filosofiei lui I. Gaspırali, fiecare om trebuie să știe și să înțeleagă mai multe limbi, în primul rând limba maternă, tătară și/sau turcă, apoi limba țării în care trăiește, limbă oficială –în timpul său fiind limba rusă - și apoi limbile internaționale, franceza și engleza. Cu alte cuvinte, limbile străine, la care azi, în secolul al XXI – le adăugăm limbile germană, spaniolă, italiană, arabă, chineză, japoneză și altele, ne ajută să putem îndeplini anumite demnități, să ne integrăm, să putem comunica în viața socială cu societatea contemporană, informațională-tehnică-științifică. Dar, înainte de orice, trebuie să cunoaștem limba maternă, limba tătară, căci fără limbă, omul nu are voce și nu există, nu are nume, nu are identitate. Idee, povață prezentă în înțelepciunea și spiritualitatea tătară/turcă sau a altor popoare, idee reiterată și în programul de acțiune a lui Ismail Gaspırali care, fără a face discriminări de neam și de rasă, s-a dedicat, s-a dăruit și și-a sacrificat întreaga viață pentru unitatea de limbă și de cultură a tătarilor și popoarelor turcice. Spune, cu tâlc, cu sensibilitate, har dar și substanță I. Gaspırali: „M-am născut în 1851 în Avciköy (Crimeea), locul meu este la Bahçesray, mormântul cine știe –unde?”.

Peste ani, reiterând importanța limbii a cunoașterii și practicării limbii materne, filosoful român Emil Cioran a spus, pe bună dreptate că „nu locuiește într-o țară, locuiește într-o limbă”. Adică, teritorialitatea, locul, ținutul, țara în care te-ai născut, din întâmplare, cad într-un plan secund față de limba în care trăiești/gândești, creezi/te afirmi/te împlinești ca existență umană familială, o practici în care simți, te exprimi, îți comunici gândurile, creezi, este universul cel mai apropiat al personalității. Limba pe care o folosești este conștiință identitară, este primul semn și primul mijloc al identități personale, sociale, naționale. De aici rezultă, paradoxal, chiar importanța limbii materne. A o cultiva este a-ți făuri destinul, a găsi un loc „sub soare” în ținutul culturii și civilizației universale. În particular, destinul comunității tătare – din România, și nu numai - ține de practica și promovarea limbii materne. Protecția limbii și identității tătare este o necesitate, o obligație a etnicului tătar, dar și a statului român în care trăim de secole. De altfel statul român a recunoscut și a ratificat –ca stat european din 1 ianuarie 2007 – prin Legea 282/24 octombrie 2007, Carta europeană a limbilor regionale și/sau minoritare adoptată la Strasbourg (5 noiembrie 1992). Limba, graiul, cuvântul, expresia lingvistică, reprezintă nucleul „dur” al identității. Limba „casa ființei” și „cel mai periculos dintre bunuri” (M. Heidegger) este predictorul stabil al identității. Asociată cu etnicitatea, cu religiozitatea, cu cultura, și în varii contexte, cu politica, alți predictori relevanți, împreună, conturează răspunsurile la întrebările perene: „cine suntem?”, „ce identitate avem?”, eventual, „unde și încotro ne putem îndrepta?”.

În lipsa unui stat național, a unei identități politico-statale –tătarii și-au pierdut statalitatea (1783), în pragul istoriei moderne - etnicii tătari, nu numai din România își păstrează, își pot păstra identitatea seculară, prin componenta lingvistică – în primul rând - și apoi prin tradiții, obiceiuri, folclor, muzică, dansuri tradiționale, artă culinară și de ce nu, prin religia islamică.

Neutilizată nicicând în școli (limba maternă tătară a fost o apariție episodică, doar între anii 1948-1956), în presă, în administrație, în justiție, fără publicații culturale proprii de expresie tătară, limba tătară s-a folosit doar în cadrul închis, izolat al familiei și al sărbătorilor laice și religioase. Era - și este și în zilele noastre – o „rara avis” să auzi graiul tătar între oameni simpli, la locul de muncă, în conversațiile de pe stradă, în mijloacele de transport. Exista, în perioada comunistă (1944-1989), chiar și o inhibiție psihologică a tătarilor în a comunica în limba tătară, maternă, căci „zidurile aveau urechi”, iar ochii de o anume culoare și intensitate puteau exagera. Astfel că, se crease o panică, o psihoză, o suspiciune generalizată legată de exprimare, de vorbire și comunicare în limba maternă.

Așa s-a ajuns, ca în Atlasul UNESCO al limbilor în pericol, ce include 2500 de limbi – din care 11 limbi/dialecte vin din România – limba tătară să fie menționată cu acest regim, în pericol de a „sucomba”, de a nu mai fi vorbită de nimeni, la sfârșit de secol. Într-un fel situația limbii tătare din România se aseamănă cu cea din Lituania și Polonia. În Polonia, de pildă, tătarii și-au pierdut identitatea lingvistică, au fost asimilați într-o „mare” de slavi, și, cu puține excepții, s-au creștinizat. Puținii vorbitori de limbă tătară – practic câteva sute – editează buletine, știri – în poloneză și engleză – despre problemele lor și, eventual, rezolvările lor, le aduc la cunoștința publicului din țara lor și de peste hotare.

Deci, marea problemă a comunității tătare din România, după căderea comunismului, este apărarea și promovarea identității etno-lingvistice și culturale. Nu este locul și momentul să căutăm „pricini” și vini, dar avem convingerea că activismul, clarviziunea și unitatea etnicii tătare – sunt azi 20.464 de etnici tătari conform recensământului din 2011 – vor juca rolul de șansă de păstrare a identității tătare, aici în România.

Identitatea tătarilor – cu temei în limba maternă, tătară – este o identitate dinamică, deschisă la noutate, o identitate aflată în plin proces de reconstrucție și reconfigurare. Azi, mai mult decât ieri, este nevoie de un echilibru între cutume, tradiții și modernitate, de fortificarea mentalului colectiv al comunității tătare, de valorificarea componentei legislative, instituționale și politice din România, stat de drept, țară europeană și a legislației europene și internaționale ce apără valorile lingvistice și culturale ale minorităților.

Avem șansa – prin cultură, cunoaștere, dialog, comunicare – să refacem și să actualizăm patrimoniul istoric și cultural, conștiința de sine a etniei tătare din România. Avem șansa să ne promovăm identitatea etno-lingvistică, cultural –religioasă, să o filtrăm de partizanate nocive, de tendențiozități parșive, de rea intenție și manipulare.

Cultura tătară, este mai degrabă o cultură nescrisă, dar vie, iar spiritualitatea noastră are ca temei o filosofie de viață practică, bazată pe tradiții și obiceiuri venite din „illo temporae” , pe cultul familiei și al onoarei, pe relații inter și intra umane fundamentate pe o moralitate strictă, pe respectul celuilalt, al seamănului, pe cultul celui/celor bătrâni/înțelepți ai comunității.

Ca și capacitate a omului de a vorbi, a exprima sentimente și gânduri, de a comunica și de a cunoaște, de a dialoga cu alți oameni și cu alte culturi, ca mijloc de integrare socială, atunci când nu suntem „la noi acasă”, limba maternă-„traista”, „desaga” de cuvinte și sintaxa specifică a unei generații, unei comunități - are varii funcții sociale și o manieră, un stil (uslup) propriu, aparte.

Ca atare, limba este, poate fi bogată („bay tĭl”, „zengın tĭl”); ea încântă, este dulce ca mierea (tatlı bal); exprimă bucurie, satisfacție, mulțumire (quwanș) ca și lipsa de respect (saygısızlık) a utilizatorului. Limba zgândărește, înțeapă, este brici, cuțit ascuțit (keskĭn pĭşak); ea (ne) sancționează, (ne) judecă, omoară (ottĭre); ea este un blestem (kargış), este – dacă spunem vrute și nevrute – o boală (bellâ), o rană (cara), etc.

Mereu trebuie să fim atenți la ce spunem, să nu deranjăm, să știm ce „scoatem din gură” (tĭlĭղe sak bolmak); dacă este cazul, să ne înghițim limba (tĭlĭn cutmak), să o mușcăm (tĭlĭn tĭșlemek) sau să o legăm (tĭlĭn baylamak). Limba este, poate fi, greoaie (awur), „stufoasă”, lungă (uzun) sau scurtă (kıska) dacă suntem conciși în exprimare, necioplită, vulgară (maday tĭl), plăcută, pentru cel priceput, cu talent în exprimare (kelĭșĭklĭ tĭl), etc.

Bogăția și frumusețea limbii materne, native, a tătarilor este exprimată cu adâncime, relief și culoare, cu savoare și expresivitate în proverbe și zicători, în aforisme și maxime. Acestea sunt formulări sugestive, de obicei metaforice, adesea ritmice sau ritmate, prin care se exprimă elegant, elevat, distins, o învățătură, un sfat, o povață din popor, un adevăr de bun simț sau o experiență ce a intrat în uzul comun, al colectivității.

Iată, spre exemplificare, câteva locuțiuni (aytımlar) și proverbe (atasöz) – personal, le-am moștenit de la părinții mei - ale comunității tătare, de largă circulație, care pun în relief și aduc în prim plan, bogăția, frumusețea și puterea limbii tătare, expresie a perenității acestei comunități:

· „Limba oase nu are” („tĭlĭn süyegĭ yok”) – adică omul poate spune orice, real (adevărat) sau nereal (fals);

· „A spus ceea ce nu vroia să spună, ceva ce era, trebuia ascuns” („tĭlĭn astından baklanı șıgardı”), cu varianta „tĭlĭn astında bĭr șiy bar” și/sau „tĭlĭn ușuna kelĭp turı” – „îmi vine pe limbă să spun ceva, cuiva”;

· „Dacă limbă nu ai, te-ar mânca câinii” („tĭlĭn bolmasa, bașıñnı it așar”);

· „Are limba cât o șură” („kürektiy tĭlĭ bar”); kürek se traduce prin lopată, sau „limba i-a ieșit/îi atârnă cât o palmă, de un cot” („tĭlĭ bĭr karıș tıșarı șıkkan/sarkkan”);

· Despre omul care tace, care nu este în stare să-și spună necazul și durerea, tătarii spun „are limbă, dar nu gură/nu glăsuiește”, „awzı bar tĭlĭ cok”.

· Blestemul (kargıș) de a nu scoate un sunet, o vorbă, blestemul de a se usca limba cuiva, o găsim în expresia „tĭlĭn kurusun” sau/și în „tĭlĭn baylansın”, „tĭlĭn tutulsın” – „să ți se lege graiul”, „să ai o limbă împiedicată”.

Câteva proverbe despre limbă prezente în mentalul colectiv al tătarilor, cu prezență până în zilele noastre:

· „Apakayıñ tĭlĭ uzasa, akayıñ kamșısı uzar” – „dacă limba femeii iese (prea mult) atunci se lungește și biciul bărbatului”, adică replica va fi pe măsură;

· „Bașnı kesersĭñ, tĭlnĭ kesalmazsĭñ” – „Capul îl poți tăia, dar nu și limba”;

· „Garĭp cĭgĭtnıñ tĭlĭ kıska” – „Omul sărman are limba scurtă”, adică vorba lui este fără trecere. La fel, omul cu datorii, care s-a împrumutat: „Borclının tĭlĭ kıska bolır”;

· „Insan tĭlĭnden tabar, ogĭz müyüzünden” – „Necazul omului se trage de la limbă, al boului de la coarne”;

· „Kol carası geșer, tĭl carası geșmez” – „Rana cauzată de mână se vindecă, rana cauzată de limbă nu”; sau „pıșak carası sawılır, tĭl carası sawalmaz” – „rana cauzată de cuțit trece (se însănătoșește), cea cauzată de limbă nu”;

· „Tatlĭ tĭl cılannı inĭnden șıgarar – „Vorba dulce îl scoate pe șarpe din gaură (vizuină)”;

· „Tĭl kılıștan keskĭndĭr” – „Limba este mai ascuțită ca sabia”;

· „Tĭl taș carır, taș carmasa baș carır” - „Limba sparge piatra, dacă nu, sparge capul”;

· „Tĭlden kelgen elden kelse, erkes kan bolır” – „Dacă limba ar putea, oricine ar ajunge han (șef, conducător)”;

· „Tĭl barnıñ colı bar” – „Cine are limbă are și drum/cale”, cu varianta „Tĭlĭn tıygan bașın korır” – „Cine își stăpânește limba își ferește capul (situația)”;

· „Alim canında tĭlĭn tıy, usta canında kolıñ tıy” – „Lângă înțelept să-ți ții (stăpânești) limba, lângă un meseriaș stăpânește-ți mâna”.

Multe expresii („aytım”) și proverbe („atasöz”), despre cuvânt („söz”, „lap”, „kelime”), vorbire, conversație („sölenme”, „sölenüw”, „sohbet”), zicere („demek”) și limbă în genere („tĭl”) circulă cu valoare de adevăr și experiență, de sănătate a mentalului colectivității. Ele sunt tezaurizator de cunoaștere și morală, particularizează modul de gândire și sufletul tătarului.

Astfel că limba tătară ca trăire, pulsație, reflecție, estetică a vieții, discurs despre rost și rostire, această „nesfârșită sărbătoare a gândului” cum ar zice filosoful Constantin Noica, este mărturia existenței milenare a etnicului tătar și a colectivității tătare. Un neam, un popor cu o istorie glorioasă, uluitoare, cu o rafinată cultură, cu tradiții și obiceiuri aparte, cu superbe elemente de civilizație, cu un mod de viață particular, din păcate, puțin cunoscute.

Pentru final, iată mărturia de credință și iubire a neamului și limbii tătare, în poezia de mare trăire, evocatoare, sensibilă, emoționantă, a rapsodului popular, distinsa poetă Necibe Șukuri, poezia „Limba maternă” („Ana Tĭlĭm”) din volumul de versuri: Azaplar Șiirler, volum apărut în Editura Kriterion, București, 1999. Traducerea în limba română, a acestei poezii, îmi aparține, și este prezentă în „Antologia de versuri” – bilingvă, tătară și română, din anul 2014.

Limba maternă

Pe drumul uitării a plecat/Limba maternă/ Îți asemăn vocea cu apa curgătoare/ Prețioasa mea limbă/ Mi-e teamă că vei fi uitată/ Și folosind cuvinte străbune, scriu

Limbă maternă, limbă proprie/ Ai cuvinte mai dulci ca mierea/ Când cânt melodia patriei/ Mi se umplu ochii (de lacrimi)

Ai o inimă curată, luminoasă/ Cuvintele-ți sunt dulci ca mierea/ De creanga ta să nu te întristezi/ Să nu ți se usuce rădăcinile

Limba maternă este puterea noastră (pentru noi putere)/ Ea (men)ține, definește poporul/ În respect, în iubire/ Și face să trăiască neamul (poporul)

Ești moștenirea străbunilor/ Frumoasă, dulce, bogată ești/ Graiul meu vorbit

Culoarea ta nu se va pierde/Cuvintele, nici atât/ Ești prețioasă poporului/ Nu ai egal în lume.

Deci, concluzionăm, încă o dată: Limba tătară, încotro?

Bibliografie

xxx Boztorgay. Kriterion Kitap üyĭ, pp.233-324 (Atalarsözlerĭ - Proverbe) și pp.325-337 (Aytımlar - Expresii), București, 1980;

Nuredin Ibram. Tătarii din România. Istoric. Spiritualitate. Identitate. Edit. Muntenia, Constanța, 2017;

Neriman Ibraim. Nuredin Ibram. Din lirica tătară. Antologie de versuri bilingvă, română-tătară. Edit. Imperium, Constanța, 2014;

Altay Kerim. Leyla Kerim-Wilson. Dicționar tătar-turc-român. Edit. Kriterion, 1996;

Taner Murat. Dicționar român-tătar crimeean. Sözlĭk. Kazakșa-kırım tatarșa, Constanța. Edit. Muntenia, 2009.