Lidia Prisac

Exodul armenilor după genocid şi sovietizare în România regală (1915/1918–1924)

Lidia Prisac

Institute of Cultural Heritage, The Ministry of Education, Culture and Research of Moldova, Chişinău, Moldova

The Exodus of Armenians Following Genocide and Sovietisation in Royal Romania (1915/1918–1924)

Abstract: The study continues to approach the problem of the Armenian exodus in the Romanian space (the Old Kingdom, Tsarist Bessarabia and finally Greater Romania) after Armenian massacres in Anatolia and the First Armenian Republic (1918–1920) annihilation in the context of the Russian Empire dissolution. According to the new research undertaken, the author provides a reconstruction of the Armenian exodus through, and in the Romanian space from the moment of the genocide actions until 1918, when Greater Romania is formed, and until 1924, when the emigration of Armenians emigration hostile to Bolshevism takes place in the circumstances of the First Armenian Republic fall and Russian civil war. The author also explores the living places of the Armenian refugees in Greater Romania, the flows of the exodus, and the host country’s attractiveness for refugees.

Keywords: Genocide; Armenian Refugees; Interwar Romania

Motto : „... am cunoscut rolul nobil pe care l-a avut în istorie poporul armean, precum și suferințele și martiriul… Aceasta nu poate să nu tulbure conștiința unui om, când vede nedreptatea îngrozitoare pe care lumea civilizată a făcut-o față de un neam...”

Nicolae Iorga

Subiectul refugierii armenilor în spațiul românesc (Vechiul Regat, Basarabia ţaristă, ulterior România Mare), în contextul masacrelor turceşti din cuprinsul Anatoliei, dar și a sovietizării Armeniei și disoluției Imperiului Rus, este unul care suscită interesul public, însă care în mod paradoxal, chiar și astăzi, după mai bine de 100 de ani, este prea puțin cunoscut. Deși am încercat în câteva studii (Prisac, 2017b; Prisac, Xenofontov, 2017) să facem lumină în ceea ce privește drama armenilor salvați de genocid și de represiunile sovietice în Regatul României multe laturi au rămas neelucidate. Or, între timp, în urma unor recente investigații la subiect[1], am văzut necesar să abordăm, să lămurim și să fixăm pe nou contigui aspecte ale acestei probleme.

Cercetarea pe care o propunem intenţionează să ofere o reconstituire a exodului armenilor prin și în spațiul românesc din momentul declanșării acțiunilor de genocid până la 1918, când se produce constituirea României Mari, precum și după această dată, până la 1924, când are loc emigrarea armenilor ostili bolșevizării, în circumstanțele căderii Primei Republici Armene (1918–1920) și a ruinării Imperiului Țarist cuprins de războiul civil. În acest context, urmează să precizăm locurile de așezare cu traiul a refugiaților armeni pe pământ românesc, fluxurile exodului, precum și aspectul staționării refugiaților în România Mare. În elaborarea studiului ne-am condus de literatura de specialitate, sursele de arhivă, presa timpului şi mărturiile indirecte ale urmaşilor, supravieţuitori ai genocidului armean[2].

Exodul armenilor în țările din Bazinul Mării Negre a început ceva mai devreme de fatidicul an 1915. Acesta a fost generat de masacrele hamidiene din 1895–1896 din orașele Trapezunt, Erzincan, Shabin-Karahisar, Diarbekir, Constantinopol și Aga (Artiunian, 1992, p.8). Negustori, fabricanți, meseriași și lucrători în port, armenii primului val de masacre „au alimentat” constant (în special), orașele-porturi de la Marea Neagră – Varna, Constanța[3], Giurgiu[4], Cetatea-Albă, Odesa etc.

Evenimentele care însă s-au succedat după ordinul emis de guvernul Junilor Turci, pe 24 aprilie 1915, către organele administrative (poliție, jandarmerie, armată) din regiunile turcești, de-a scoate și organiza toți armenii (copii, femei, bărbați și bătrâni) în convoaie pentru a fi deportați în deșerturile Siriei, Mesopotamiei și Arabiei, au marcat debutul catastrofelor umanitare ale secolului XX. Tragedia armenilor se producea la nici un an și jumătate după intrarea Turciei în Marele Război, conflagrație mondială care spulbera spre finalul acestea cele patru imperii (Rus, German, Austro-Ungar și Otoman), şi ducea după sine milioane de victime.

În acest proces de decimare a poporului armean, acuzat de autoritățile otomane de trădare şi colaborare cu ruşii[5], între 1915 și 1916, au putut să se salveze în teritoriile limitrofe Imperiului Otoman (Balcani, Orientul Mijlociu, Caucaz) în jur de 600 000 de persoane (Kunth, 2016, p. 41).

În Vechiul Regat, imediat după aflarea despre asasinatele în masă ale armenilor au început să se configureze acţiuni de ajutorare a refugiaţilor care veneau de la Constantinopol. La Constanța îşi făceau apariţia primele vase cu refugiaţi scăpaţi de masacre. Deşi guvernul român renunţa să acorde azil primilor refugiaţi armeni ai secolului XX, graţie insistenţei, autorităţii şi personalităţii lui Armenag Manisalian, prim-ministru Ion I. C. Brătianu (16 ianuarie 1914–9 februarie 1918) ceda rugăminţii acestuia de a salva de la moarte mii de armeni nevinovați – „...Răspunzi, dumneata, de soarta lor – domnule Manissalian?” fusese întrebarea primului-ministru. „…Răspund, domnule Brătianu!”, îi afirmase fără șovăire Armenag Manisalian (Manisalian, 2016).

În acelaşi registru se înscrie şi organizarea exodului de refugiaţi armeni spre Odesa şi Nahicevanul-pe-Don. Aşa cum drumul pe mare era practic blocat, de acesta putându-se folosi doar un număr singular de persoane, fluxul cel mai mare de refugiaţi armeni avea loc prin Bulgaria şi România. Într-un număr al revistei „Armenii şi războiul”, publicat la Odesa în octombrie 1916, se anunţa că în oraş, prin Bulgaria şi România, au ajuns 500 de refugiaţi armeni şi că ei ar fi fost mult timp reţinuţi la frontieră de autorităţile acestor state (Davtean, Davtean, 2012, p.159). La sfârşitul lui 1916–începutul lui 1917, pe acelaşi itinerar, adică de la Iaşi, ar fi ajuns la Odessa alţi 3 000 de refugiaţi armeni. Despre refugiaţii armeni din România amintesc inclusiv ziarele şi documentele de la Nor-Nahicevan (Davtean, Davtean, 2012, p.159). Astfel, se atestă că de la Iași au venit la Nor-Nahicevan în jur de 800 de refugiați armeni care au fost amplasați în oraș și în satele din împrejurimi. Nu se cunoaște exact pe ce drum ar fi ajuns aceștia la Odesa și Nor-Nahicevan, însă în presa timpului se vehiculează că majoritatea făceau parte din victimele genocidului (Davtean, Davtean, 2012, p.159).

Cu privire la traseul parcurs de refugiații armeni, putem presupune că drumul spre Nahicevan sau Odesa, trecea pe la Chișinău, centrul administrativ al Basarabiei țariste. De exemplu, ceva mai devreme, la finele anului 1914, pe același itinerar se deplasau un șir de voluntari armeni (ANRMb, f.1-6), care veneau cu trenul de la Iași, staționau câteva zile la Chișinău (în una din locuințele aflate în preajma bisericii vechi armenești) după care plecau spre Odesa și mai departe (Bessarabskaia, 1914). La Chișinău, veriga de legătură a armenilor, era Nerses Hudaverdian (1899–1917), arhiepiscopul care figura în rapoartele secrete țariste ca fiind liderul filialei partidului de orientare social-democrată, Hănceak (Clopotul), din Basarabia (ANRMa, f. 6).

Venind vorba despre evenimentele de până la 1914, trebuie să precizăm că populaţia armeană era risipită în cadrul a trei mari imperii (Otoman, Persan și Țarist), fapt care la momentul declanşării Marelui Războiului, îi determina condiţia tragică silind-o să lupte pe baricade diferite împotriva propriului neam, sau să treacă în tabăra Imperiului Rus și aliații acestuia (Franța, Anglia și România) pentru a definitiva „cauza armeană” pornită la 1878 (Mouradian, 2013, p.45-57). Drept răspuns, la scurt timp autoritățile turce declanșau masacrele împotriva armenilor. Doar câteva săptămâni au fost suficiente ca inima Armeniei istorice (Yerguir – ţara), situată în partea orientală a Asiei Mijlocii (estul actual al Turciei) să fie curăţată de armeni[6]. Pe lângă cele 1,5 milioane de victime sute de mii de armeni, apatrizi, au luat calea exilului în lumea întreagă, formând în timp, ceea ce s-a numit Marea Diasporă.

Revenind la retragerea armenilor prin teritoriile românești spre nordul Bazinului Mării Negre, și mai departe, trebuie să subliniem că momentul era legat de intrarea României în război, de partea Antantei, în august 1916, după doi ani de neutralitate, și mai ales de faptul că la scurt timp, autoritățile române, se vedeau nevoite, în contextul operațiilor militare, să cedeze inamicului german două treimi din teritoriu și să se stabilească la Iași, care devenise „capitala rezistenței” până la finele războiului (Onișoru, 2017, p.360). Episodul de retrage îl putem reconstitui și în baza mărturiilor indirecte: „Când armata germană a intrat în România, turcii le-au cerut nemților să le înapoieze toți cetățenii otomani pe care aceștia îi vor găsi aici. Dar, când s-a început războiul (1916 – n.a.), bunicul (Drtad Zadig Mouradian) și cu tata (Hambarțum Drtad Mouradian) au fugit în Rusia, la Rostov-pe-Don… cu trenul. De la București, la Iași, prin Basarabia, au ajuns la Odesa și de acolo au mers la Rostov…” (Din interviul, 2017).

Astfel, greutățile războiului și înaintarea trupelor germane spre Bucureşti, îi determina pe armenii cu acte otomane dar și pe cei împământeniți să caute refugiu în Rusia, la Odesa sau la Rostov-pe-Don (Mestugean, 2016). Nu excludem că de aici o parte din refugiați să fi ajuns în Caucaz, unde au fost înrolați în corpul de voluntari armeni gata să lupte pentru independența Armeniei[7]. De exemplu, la Rostov, Drtad Zadig Mouradian „împreună cu Ervant Papazian, rudă cu generalul Andranic (Ozanian – n.a.), cumpărau arme de la soldații dezertori ai armatei țariste în derută, și le trimiteau clandestin spre Armenia. Era vremea când mica armată armeană dimpreună cu populația făceau față invaziei armatei turcești…” (Sahaghian, 2013, p.25-26).

Timp de doi ani, din 1917 până în 1918, Odesa devenea un adevărat centru provizoriu al intelectualității românești (Iordan, 2017, p.281-283) printre care se regăseau și mulți armeni. Aici se refugiase și gazetarul român de origine armeană Victor-Vartan Mestugean, cunoscut prin abordarea problemelor armenești (Mestugean, 2016).

Odată cu finalizarea războiului, armenii refugiați în Rusia, revin în România, începând cu anul 1919, an în care, autoritățile române, erau implicate într-un proces intens de pregătire a recunoașterii, în plan internațional, a noilor frontiere statale. Reîntregirea pământurilor româneşti – Basarabia, Bucovina și Transilvania, la 1918, aflate altădată în componenţa Imperiilor Rus şi Austro-Ungar, aveau să formeze cel mai întins și mai populat stat din Europa de sud-est.

Până la 1924, în circumstanţele formării axei Moscova–Ankara și sugrumării Primei Republici Armene (1918–1920) (Antonian, 1998a, p.5; Antonian, 1998b, p.5.; Antonian, 1998c, p.4-5; Antonian, 1998d, p. 4-5; Antonian, 1998e, p.5; Antonian, 1998f, p.5; Antonian, 1998g, p.5; Antonian, 1998h, p.5; Antonian, 1998i, p.5; Antonian, 1998j, p.8; Antonian, 1998k, p.8), precum şi al înfrângerii rezistenței militare albgardiste organizate, valuri de armeni au continuat să se refugieze în cadrul României întregite (Prisac, 2017b, p.175-179). Acest flux de refugiaţi întrunea atât armeni salvaţi de pe urma genocidului cât şi armeni care erau parte a marelui exod rus şi constituise altădată elita, intelectualitatea şi burghezia ţaristă (bancheri, industriaşi, avocaţi, profesori, medici, funcţionari, oameni politici, artişti ș.a.) Dacă primului curent i s-a atribuit stigmatul de exod post-genocid, celuilalt i-a fost fixată amprenta albgardistă, fapt condiţionat de evadarea laolaltă cu forţele contrarevoluţionare ruse. Împreună aceşti doi versanţi ai exodului armean, potrivit autoarei franceze Anouche Kounth, au continuat „chestiunea armeană” în exil „dând sens unei comunități predestinate” (Kunth, 2016, p.10).

Focalizându-ne atenţia asupra refugiaţilor armeni din Caucaz şi a celor care părăseau celelalte teritorii ale Imperiului Rus, trebuie să specificăm că în traiectoria exodului lor şi a realităţilor de atunci, aceştia şi-au apropriat diverse etichete administrative şi identitare, fapt care i-a plasat într-un sistem propriu de afiliere – „georgieni”, „armeni”, „caucazieni”, „persani”, „ruşi”. Cu alte cuvinte, armenii din Imperiul ţarist s-au expatriat sub diferite naţionalităţi, în funcţie de sediul reşedinţei sau al oportunităţilor. De exemplu, documentele de arhivă atestă un număr însemnat de armeni cu acte de identitate persane, fapt care ne-a pus în gardă şi ne-a determinat să căutăm şi să înţelegem în ce mod armenii refugiaţi au devenit supuşi persani. Răspunsul poate fi desprins din confruntarea istoriei trăite şi narate. Revenind la cazul lui Drtad şi Hambarțum Mouradian, trebuie să arătăm că drumul înapoi spre România, era condiţionat de posesia unui cetăţenii neutre: „… ca să ajungă în România, s-au dus la preotul armean de la Odesa și l-au întrebat ce să facă, că nu puteau trece..? Atunci au vorbit cu cineva de la ambasada iraniană și au devenit cetățeni persani..! Așa s-au reîntors la București…”[8].

Am relatat în cele două studii anterioare, că în total, în România Regală, s-ar fi refugiat în jur de 30 000 de armeni (20 000 veniți prin Dobrogea și 10 000 – prin traversarea frauduloasă a frontierei sovieto-române pe Nistru). Aici se impune o observaţie cu referire la estimarea exactă a numărului de refugiaţi. Dacă în cazul supravieţuitorilor ajunşi din Turcia, în porturile româneşti, la începutul anilor 1920, se poate vorbi în limitele unei cifre exacte, fapt datorat transportului maritim şi înregistrării punctuale a refugiaților, absolut altfel stau lucrurile în cazul celor veniţi din cuprinsul Uniunii Sovietice. Trecerea într-un mod fraudulos a refugiaţilor pe Nistru, a făcut practic imposibilă o estimarea precisă a acestora.

În totalitatea lor, refugiaţii armeni intraţi în România au suplinit într-un mod invizibil numărul consângenilor împământeniți în spațiul românesc, estimați, potrivit datelor oficiale, la 15 544 de persoane[9]. În urma cercetărilor efectuate, am enunțat că refugiații armeni erau într-o categorie gri, invizibilă, deoarece în lipsa oricărei cetățenii, în calitate de apatrizi, aceștia erau privați de orice drepturi și plasați automat într-o serie semantică cu marginalii, izolații și exclușii[10].

În această ecuație de refugiu, sarcina integrării noilor veniți în societatea de adopție le-a revenit organizațiilor armenești locale constituite într-o perioadă de transformări sociopolitice cardinale. De exemplu, Uniunea Armenilor din România, care a demonstrat o mare capacitate de adaptare și viabilitate în timp, a fost constituită la București la finele anului 1918. Un an mai devreme, la finele lui 1917, o altă organizație, Comitetul Național al Armenilor din Basarabia, își anunța existența la Chișinău. Durata de activitate a ultimei însă, sub impactul centralizării, a fost doar de șapte ani, comitetul fiind silit să se autodizolve la începutul anului 1925 (Prisac, 2017a, p.78). Printre sarcinile de bază ale celor două asociații era de-a organiza liantul dintre autoritățile române și noii veniți, fapt care presupunea oferirea unor acte de legitimare persoanelor refugiate – adeverințe, certificate de identitate, cărți de legitimare etc. Documentele necesare care permiteau șederea în țară a refugiaților au fost oferite de către organizațiile armenești până la momentul când autoritățile române au dispus eliberarea cunoscutelor certificate de identitate dr. Nansen[11].

Debutul existențial al majorității refugiaților armeni în România Regală a fost în mare parte mizerabil (Arachelian, 2013, p.185-187). Locurile de amplasare cu traiul erau în special orașele țării. Capitala României, drept loc al centralizării, în perioada interbelică devine și o capitală a armenilor refugiați. De exemplu, din cei 20 000 de armeni, veniți după genocid, cca 12 000 au ales să se aşeze cu traiul la Bucureşti. Evident, capitala ţării, era şi locul unde se regăseau refugiaţii armeni ajunşi în România în contextul emigraţiei ruse. În acest sens, documentele timpului atestă suficiente exemple care vorbesc despre popularea Bucureștiului de elita intelectuală armeană rusificată (ANRMd, f.143).

Rămânând în acelaşi registru, vom enunţa că alţi 3 000 de refugiaţi armeni au ales să se aşeze la Constanța, restul au populat oraşele Galaţi, Brăila, Tulcea, Piteşti, Craiova, Focşani, Ploieşti, Bacău, Roman şi Iaşi (ANR, f.1; Nastasă, 2008, p.13-14). Orașele și plasele Basarabiei de asemenea au găzduit un număr însemnat de refugiați armeni, retrași aici din cuprinsul Uniunii Sovietice. De exemplu, pentru anul 1927, documentele de arhivă atestă la Chişinău (pentru centrul administrativ al Basarabiei, vezi extrasul din Anexă), Vorniceni, Bălți, Soroca, Noua Suliță, Edineț, Orhei, Tighina, Cetatea-Albă, Liman, Reni, Ismail, Chilia Nouă, Bolgrad în jur de 150 de străini de origine armeană cu permis de ședere în Basarabia valabil pentru un an de zile (ANRMc, f.1-116).

Majoritatea refugiaților erau muncitori, meseriași, dar și cu profesii intelectuale. De remarcat că armenii refugiați reprezentau mâna de lucru importată de antreprenorii armeni locali. De exemplu, energicul și întreprinzătorul Ivan Asvadurov, nepotul reputatului Issac Asvadurov, mare industriaș și comerciant cu tutun la Odesa, odată cu revoluția rusă se vedea nevoit să se retragă la Cetatea-Albă, unde avea alte câteva imobile și o reședință de vară. Așa cum activitatea cu tutun făcea parte din povestea trecutului, Ivan Asvadurov a pus pe roate o afacere cu cereale. În acest scop, ridicase o moară cu valțuri de patru etaje dotată cu utilaje moderne aduse din Germania. Pentru a funcționa, acesta construise chiar în preajma morii, pe malul limanului, o uzină de curent electric[12], dar nu despre aceasta este vorba, ci despre faptul că în 1927, așa cum o arată documentele de arhivă, la moara și uzina electrică a lui Asvadurov erau implicați și câțiva armeni, ajunși aici, probabil, în contextul refugierilor din URSS. În total cinci la număr – Seferian Constantin, Actarov Abraham, Ovaghian Zadighianț, Tumaninaț Cneaz și Seferian Vartan, dețineau cetățenia Armeniei și prestau muncile de inginer, contabil salariat, muncitori și, respectiv, chelner. Doi dintre ei erau căsătoriți, iar ceilalți celibatari. Toți aveau permisiunea de a ședea în țară până la 1 iunie 1928 (ANRMc, f.88-89). Din categoria cetățenilor străini, la moara lui Ivan Asvadurov, mai lucrau: Gustav Becher, din Germania, șef de moară, căsătorit, tată a trei copii; Cuterchevici Felix, din Polonia, ajutor la moară, căsătorit; Svideschi Boris, din Rusia, electrician, celibatar; Cuzmin Ivan, din Rusia, fochist, căsătorit; Delinschi Grigore, din Rusia, ajutor mecanic, căsătorit și Delinschi Emilia, tot din Rusia, probabil sora lui Grigore Delinschi, era casnică și necăsătorită. Ca și armenii, aceștia aveau permisiunea de a ședea în țară până la 1 iunie 1928 (ANRMc, f.89-92).

În finalul acestui studiu, drept o ultimă componentă a abordării noastre, vom încerca să sesizăm dacă a existat o eventuală perioadă de staţionare a refugiaţilor armeni în România Mare, sau cu alte cuvinte dacă a fost spațiul românesc cu adevărat atractiv pentru cele două fluxuri de armeni refugiați. Din această perspectivă, nuanțăm câteva segmente la acest capitol, printre care: refugiați care au ales să se stabilească cu traiul și să se afirme în plan politic, economic și social; refugiații care au trecut prin România doar ca printr-o țară de tranzit, în drum spre Praga, Paris, Berlin ș.a. și o ultimă categorie, cei care au ales să stea un timp provizorie în țara-gazdă. Relevantă în acest sens este idea cercetătoarei franceze, Anouch Kounth, potrivit căreia într-o primă fază a exodului, țările din Bazinul Mării Negre au devenit adevărate pepiniere pentru mulțimea de refugiați (Kunth, 2016, p.97-117). Această perioadă de staționare de cca zece ani în țările riverane ale Pontului Euxin, România nefăcând o excepție în acest sens, am putea-o cataloga drept o etapă intermediară de deplasare a refugiaților spre alte destinații, posibil mai sigure. În acest context, urmează să amintim că România întregită era erodată din interior de sindromul nesiguranței frontierelor, fapt înrădăcinat de „problema Basarabiei”. Tocmai, acest considerent (inclusiv fobia de exportare a bolșevismului) le făcea pe autoritățile române să trateze cu suspiciune toate elementele străine intrate pe teritoriul României.

Referințe

Antonian E. (1992). Renaşterea de la 28 mai 1918. Ararat. Publicație a armenilor din România, anul VII, nr. 10 (127), 16–31 mai 1992, p. 1-2.

Antonian E. (1998a). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (I). Ararat. Periodic al Uniunii Armenilor din România, anul IX, nr. 1 (142), 1–15 ianuarie 1998, p. 5.

Antonian E. (1998b). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (II). Ararat, anul IX, nr. 2 (143), 16–31 ianuarie 1998, p. 5.

Antonian E. (1998c). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (III). Ararat, anul IX, nr. 3 (144), 1–15 februarie 1998, p. 4-5.

Antonian E. (1998d). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (IV). Ararat, anul IX, nr. 4 (145), 16–28 februarie 1998, p. 4-5.

Antonian E. (1998e). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (V). Ararat, anul IX, nr. 5 (146), 1–15 martie 1998, p. 5.

Antonian E. (1998f). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (VI). Ararat, anul IX, nr. 8 (149), 16–31 aprilie 1998, p. 5.

Antonian E. (1998g). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (VII). Ararat, anul IX, nr. 9 (148), 1–15 aprilie 1998, p. 5.

Antonian E. (1998h). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (VIII). Ararat, anul IX, nr. 8 (149), 16–31 aprilie 1998, p. 5,

Antonian E. (1998i). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (IX). Ararat, anul IX, nr. 9 (150), 1–15 mai 1998, p. 5.

Antonian E. (1998j). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (X). Ararat, anul IX, nr. 10 (151), 16–31 mai 1998, p. 8.

Antonian E. (1998k). 80 de ani de la crearea primei Republici Armene (XI). Ararat, anul IX, nr. 11 (152), 1–15 iunie 1998, p. 8.

Arachelian V. (2013). Istoria și fantomele sale: „Chestiunea armeană” în arhivele diplomatice românești, București, Editura Ararat.

Arhiva Națională a Republicii Moldova. (ANRMa). F. 297, I. 1, D. 134.

Arhiva Națională a Republicii Moldova. (ANRMb). F. 297, I. 1, D. 283.

Arhiva Națională a Republicii Moldova. (ANRMc). F. 608, I. 1, D. 3425.

Arhiva Națională a Republicii Moldova. (ANRMd). F. 680, I. 1, D. 3352.

Arhivele Naţionale ale României. (ANR). Fond 43, Organizația „Frontul Armeniei”, D. 7.

Artiunian G. (1992). Când s-au stabilit armenii în Țările Române. Ararat. Publicație a armenilor din România, anul III, nr. 8 (26), p. 8.

Cum se vor obține biletele de ședere în țară. (1925). Ararat, ianuarie 1925, nr. 7, p. 7.

Din interviul realizat de Lidia Prisac cu Alice Mouradian şi Zadig-Măgărdici Hambarțumean Mouradian. (2017). 8 noiembrie 2017.

Iordan C. (2017). Odessa – un centru al refugiaților români din Moldova în anii 1917–1918. Mărturia lui Theodor Emandi. Centenar Sfatul Țării: 1917–2017. Materialele conferinței științifice internaționale, Chișinău, 21 noiembrie 2017, pp. 281-283.

Jeamgocian E. (1992). Armenii din Giurgiu. Ararat. Publicație a armenilor din România, anul III, nr. 8 (26), p. 8.

Kunth A. (2016). Exils Arméniens du Caucase à Paris. 1920–1945, Paris, Belin.

Manisalian, Armenag (1875–1934). Personalități Armene. (2016). [online]. Valabil pe: http://personalitati.araratonline.com/manissalian-armenag-1875-1934/ (accesat 25 aprilie 2018).

Mestugean, Victor-Vartan (1869–1942). Personalități Armene. (2016). [online]. Valabil pe: http://personalitati.araratonline.com/mestugean-victor-vartan-1869-1942/ (accesat 25 aprilie 2018).

Mouradian C. (2013). LʼArménie, Paris, Puf.

Nastasă L. (ed.). (2008). Armenii din nord-vestul Transilvaniei în anii instaurării comunismului (1945–1953). Mărturii documentare, Cluj-Napoca, Fundația CRDE.

Onișoru Gh. (2017). Rusia, România și Basarabia între Revoluția din februarie și cea din octombrie 1917. Centenar Sfatul Țării: 1917–2017. Materialele conferinței științifice internaționale, Chișinău, 21 noiembrie 2017, pp. 358-362.

Pașapoarte Nansen. (1925). Ararat, iulie 1925, nr. 13, p. 5.

Primul Congres al Uniunii Armenilor din România. (1925). Ararat, noiembrie 1925, nr. 17, p. 2.

Prisac L. (2017a). Comitetul Național al Armenilor din Basarabia: context, scop, activitate (1918–1925). Conferința științifică internațională Patrimoniul cultural: cercetare, valorificare, promovare. Programul și rezumatele comunicărilor, Ediția a IX-a, Chișinău 30–31 mai 2017, p. 78.

Prisac L. (2017b). Problema emigrării armenilor peste Nistru în România interbelică în documentele Arhivei Naționale a Republicii Moldova. Istorie, Cultură și Cercetare, Deva, Editura Cetatea de Scaun, vol. II, pp. 172-188.

Prisac L., Xenofontov I. V. (2017). Genocidul, refugiații armeni și România Mare (1918–1940). Akademos. Revistă de știință, inovare, cultură și artă, nr. 3 (46), 2017, pp. 103-112.

Radosav D. (2016). Istoria din memorie: încercări de istorie orală, Cluj-Napoca, Argonaut.

Recensământul general al populației României din 29 decembrie 1930. (1938). vol. II, București.

Sahaghian A. (2012). Familia Asvadurov. Oameni din Cetatea-Albă. [online]. Valabil pe: http://www.araratonline.com/familia-asvadurov/ (accesat 28 aprilie 2018).

Sahaghian A. (2013). Calea Moșilor. Saga „La Zadig”. Ararat, Periodic al Uniunii Armenilor din România, anul XXIV, nr. 7-8 (458-459), 1–30 aprilie 2013.

Volontaires Arméniens. 1914–1916. (2013), Valence, Éditions & Régions.

Bessarabskaia jizni (în rusă) (Бессарабская жизнь [Viaţa Basarabiei]) (1914). Nr. 259, 7 decembrie.

Vorotniuk V. (2016). Straniţî istorii: Asvadurovî i Akkerman (în rusă) (Страницы истории: Асвадуровы и Аккерман [File de istorie: Asvadurovii şi Akermanul]). [online]. Valabil pe: http://topor.od.ua/stranits-istorii-asvadurov-i-akkerman/ (accesat 28 aprilie 2018).

Davtean А. S., Davtean D. А. (2012). K voprosu o cislenosti armean-bejenţev – jertv ghenoţida na iughe Rossiskoi imperii (în rusă) (К вопросу о численности армян-беженцев – жертв геноцида на юге Российской империи [Cu referire la problema refugiaţilor armeni – victime ale genocidului, în sudul Imperiului rus]). Armeane Iuga Rosii: istoria, kulitura, obşee buduşcee: materialî Vserossiiskoi naucnoi konferenţii (30 maia – 2 iunea 2012 g., Rostov-na-Donu) (Армяне Юга России: история, культура, общее будущее: материалы Всероссийской научной конференции (30 мая–2 июня 2012 г., Ростов-на-Дону) [Armenii din sudul Rusiei: istorie, cultură, viitor comun: materialele conferinţei ştiinţifice ruse]), Rostov-na-Donu, Izd-vo IUNŢ RAN, pp. 157-160.

Anexă

Extras din

Tabloul de supuşi străini din mun. Chişinău, locuitori ai Basarabiei la 1927

Nr.

Numele, prenumele

Cetăţenia

Profesia

Căsătorit, copii

Numele, sediul întreprinderii la care e angajat

Autorizaţia de şedere în ţară (până la data) / suma achitată (lei)

4

Albunian Arşag

Armenia

Cizmar salariat

Da/1

1.06.1928 /200

64

Nazarbechian Arsen

Persia

Comerciant particular

Da/1

1.06.1928 /200

74

Bogdasar Ohanianţ

Armenia

Farm.

–/–

1.06.1928 /400

84

Papkin Tihafgioglu

Armenia

Cizmar

–/–

1.06.1928 /200

101

Gazalapian Sarchis

Armenia

chelner

Da/–

1.06.1928 /200

114

Setrag Avachian

Armenia

Muncitor

Da/–

1.06.1928 /200

138

Gavrilova Ariadna

Armenia

Casnică

Da/–

1.06.1928 /200

148

Sahaghian Abres

Armenia

Muncitor

Da/–

1.06.1928 /200

161

Zaharian Dicran

Armenia

Pantofar particular

–/–

1.06.1928 /1000

224

Azaniev Iosif

Armenia

Comerciant voiajor

–/–

1.06.1928 /400

255

Harutinina Alexandru

Rusia

Muncitor

Da/–

1.06.1928 /200

282

Harutinina Dicran

Armenia

Chelner

Da/–

1.06.1928 /200

293

Targian Siragan

Armenia

Cizmar salariat

Da/1

1.06.1928 /200

356

Artamasov Serghei

Rusia

Profesiune particulară

–/–

1.06.1928 /200

384

Hovsapatianț Vartan

Armenia

Vopsitor salariat

–/–

1.06.1928 /1000

386

Chiridlian Garabet

Armenia

Comerciant particular

Da/4

1.06.1928 /1000

391

Chiridlian Agop

Armenia

Funcționar comercial

–/–

Firma Tetelini

1.06.1928 /400

395

Sarafian Arpun

Persia

Comerciant particular

Da/1

1.06.1928 /1000

401

Dedeian Avedis

Armenia

Lucrător

–/–

1.06.1928 /200

419

Gavrilov Valentin

Armenia

Funcționar comercial

–/–

Societatea de asigurări „Prevedere” Chișinău

1.06.1928 /400

432

Magardici Haritinian

Armenia

Liberă

–/–

1.06.1928 /200

442

Atchik Kusian Gheramos

Armenia

Casnică

–/–

2.12.1927 /200

443

Atchik Kusian Artim

Armenia

Comerciant particular

Da/2

1.06.1928 /1000

444

Baron Vartic Chilcor

Armenia

Comerciant particular

Da/1

1.06.1928 /1000

474

Alahverdian Eghia

Armenia

Funcționar particular

–/–

1.06.1928 /400

486

Boglosian Bogos

Armenia

Muncitor

Da/1

1.06.1928 /200

510

Agabadian Sahag

Armenia

Cizmar

–/–

1.06.1928 /200

517

Mirzahanov Enofe

Armenia

Lucrător

Da/–

1.06.1928 /200

522

Civiligian Magop

Armenia

Cizmar

–/–

1.06.1928 /200

566

Hailaigiodlan Nerse

Armenia

Agricultor

–/–

1.06.1928 /400

576

Mamechian Maria

Armenia

Casnică

–/–

1.06.1928 /200

606

Therganinan Harutiun

Armenia

Comerciant

Da/4

1.06.1928 /1000

617

Zacarian Tacuhi

Armenia

Casnică

–/–

1.06.1928 /200

667

Terosian Beniamin

Persia

Patron

Da/1

1.06.1928 /1000

692

Cahnabedian St.

Armenia

Lucrător

–/–

1.06.1928 /2000

693

Gheridlian Mardi

Armenia

Salariat

–/–

1.06.1928 /400

710

Davidov Garabet

Armenia

Muncitor

Da/4

1.06.1928 /200

723

Dedeian Agop

Turcia

Comerciant

Da/3

1.06.1928 /1000

731

Donaghean Manug

Armenia

Muncitor

Da/–

1.06.1928 /200

765

Cilinghihian Nasid

Armenia

Fierar

Da/2

1.06.1928 /200

766

Mazirova Maria

Armenia

Bonă

–/–

1.06.1928 /200

829

Gratchians Arșavir

Persia

Comerciant

Da/3

1.06.1928 /1000

832

Gandjumian Sahac

Armenia

Muncitor

Da/–

I. Covalschi,

Chișinău

1.06.1928 /200

847

Spengian Carabet

Armenia

Patron comerciant

–/–

1.06.1928 /1000

848

Despotian Stefan

Armenia

Mecanic

–/–

N. Teodorov,

Chișinău

8.10.1927 /200

852

Casapianț Carl

Persia

Comerciant

–/–

1.06.1928 /1000

866

Derbedrosian Carabet

Armenia

Brutar

–/–

1.06.1928 /200

867

Derbedrosian Carnic

Armenia

Comerciant

Da/–

1.06.1928 /1000

887

Civigian Alexandr

Armenia

Lucrător

–/–

1.06.1928 /200

927

Sarchissian Gurghen

Persia

Învăţător

Da/–

1.06.1928 /400

950

Asvadur Cratchian

Persia

Croitor

Da/4

2.12.1927 /1000

952

Garagunie Gratianţ Asvadur

Persia

Comerciant

–/–

2.12.1927 (ultimul termen) /1000

967

Ctoianţ Alexandru

Armenia

Lucrător

–/–

1.06.1928 /200

971

Semeon Der-Eghianţ

Armenia

Muncitor

–/–

1.06.1928 /200

998

Castanian Carabet

Armenia

Frizer salariat

–/–

1.06.1928 /200

1003

Ctoian Carabet

Armenia

Lucrător

Da/4

1.06.1928 /200

1013

Magardici Ieremian

Armenia

Pantofar particular

Da/2

1.06.1928 /1000

1073

Vascanian Alexei

Armenia

Moşier

Da/–

1.06.1928 /400

1113

Muradian Mazis

Persia

Muncitor

–/–

1.06.1928 /200

1186

Deberdrosian Mahtaglina

Armenia

Casnică

Da/4

1.06.1928 /200

1268

Ghivloglu Hariton

Armenia

Frizer salariat

–/–

1.06.1928 /400

1295

Saar Eugen

Armenia

Muncitor

–/–

1.06.1928 /200

1319

Manuc lesnic Eşeli

Armenia

Frizer salariat

Da/–

1.06.1928 / 200

1414

Chircorov Sava

Armenia

Frizer

–/–

1.06.1928 / 200

1436

Sarchisianţ Ovanes

Persia

Muncitor

–/–

1.06.1928 / 200

1456

Alhazianţ Alexandr

Armenia

Casnică

–/–

1.06.1928 / 200

1475

Virabov Ervandt

Armenia

Liberă

–/–

1.06.1928 / 200

1576

Tavariya Daniilo

Persia

Lucrător

Da/3

1.06.1928 / 200

1581

Dichigianţ Sarchis

Armenia

Frizer

Da/1

1.06.1928 / 200

1588

Tverianov Vasilo

Armenia

Lucrător

Da/3

1.06.1928 / 200

1599

Chridilian Stefan

Armenia

Comerciant

–/–

1.06.1928 / 400

1652

Temirova Tamara

Armenia

Casnică

Da/2

1.06.1928 / 200

1672

Capaci Gheorghe

Armenia

Muncitor

Da/–

1.06.1928 / 200

Sursa: ANRM, F. 608, I. 1, D. 3425, f. 1-30.


[1] Abordarea de față reprezintă rezultatul cercetărilor de documentare efectuate în contextul unui proiect desfășurat la Paris, în toamna anului 2017, în cadrul programului de mobilitate post-doctorală de scurtă durată Atlas, oferit de Fundația Maison des Sciences de lʼHomme (FMSH) și de Centru de Studii Franco-Russe (CEFR).

[2] Mărturiile ne-au fost oferite în cadrul unui interviu realizat de către autor cu Alice Mouradian şi fratele acesteia, cunoscutul astrofizician Zadig-Măgărdici Hambarțumean Mouradian, nepoţii lui Drtad Mouradian (stabilit cu traiul în România dintr-o localitate din apropierea or. Shabin-Karaisar, Turcia), 8 noiembrie 2017.

[3] La Constanța, de exemplu, la sfârşitul secolului XIX s-a refugiat şi părintele (împreună cu cele trei fete şi patru băieţi ai săi) lui Armenag Manissalian, viitorul preşedinte al Uniunii Armenilor din România (Manisalian, 2016).

[4] Colonia armeană de la Giurgiu se consolidează la sfârșitul sec. XIX tocmai datorită valului de emigranți scăpați de masacrele hamidiene (Jeamgocian, 1992, p.8).

[5] În cadrul unor tratative duse cu turcii la Batum și Trabizon în iunie 1918, Gemal Pașa și-a scos sabia din teacă în fața reprezentantului Armeniei independente, Hagop Osepian, și a țipat: „Armenii stau în calea realizării dorințelor sfinte ale panislamismului, iar noi ne ciocnim inevitabil mereu de voi. Vom nimici orice obstacol în drumul făptuirii idealului nostru. Trebuie să se termine odată cu voi, de altfel ne-ați plictisit și sâcâit mereu. Imi vorbești de ruși, sunteți avangarda lor, iar ei sunt dușmanii noștri de moarte, dușmani tradiționali (Antonian, 1992, p.1-2; Antonian, 1998f, p.5).

[6] După 1923, turcii kemalişi obţineau de la Aliaţi ca cei salvaţi de masacre să nu mai poată reveni niciodată în teritoriile lor natale. Astăzi, în fosta Armenie turcească nu mai există nici măcar un singur om care să se declare armean (Kunth, 2016, p.10).

[7] Pe frontul din Caucaz, în armata rusă existau 180 000 de combatanți armeni, supuși ai țarului. Totodată, armenii supraviețuitorii genocidului, care mai dețineau cetățenia otomană au cerut și au obținut permisiunea aliaților de a se constitui în corpuri de voluntari (fedayni). Astfel, s-au format patru legiuni armene cu un efectiv de 3 100 de soldați fiecare (Antonian, 1998b, p.5; Volontaires, 2013, p.5-6).

[8] „Iranul totdeauna a ținut partea armenilor… iar iranienii au ajutat foarte mult armenii, le-au dat cetățenie ca să-i scape, așa cum au fost ajutați evreii de norvegieni. În ambasadele iraniene lucrau și mulți armeni, pentru că vorbeau mai multe limbi și era o populație cosmopolită, care avea studii în străinătate…” (Din interviul, 2017). Despre faptul că în România existau probleme cu calitatea de refugiat, și o parte din armeni erau nevoiți să-și facă pașapoarte persane vezi și: Kunth, 2016, p.103-104.

[9] În Vechiul Regat – 12 620 de persoane, urmați de armenii din Basarabia – 1 509 persoane, Transilvania – 1 155 de persoane și Bucovina – 260 de persoane (Recensământul, 1938, p.XXVIII).

[10] Mai multe privind abordarea istoriei „nescrise” a refugiaților, apatrizilor și emigranților vezi: Radosav, 2016, p.34-37.

[11] Din 1925 Ministerul de Interne începe eliberarea certificatelor la recomandarea Uniunii Armenilor din România (Pașapoarte, 1925, p.5; Primul, 1925, p.2; Cum, 1925, p.7)

[12] Pe lângă acestea Ivan Asvadurov a mai construit o brutărie modernă mecanizată, unde pâinea se cocea pe vatră electrică și era vândută sub marca ,,Sănătatea”. Mai mult el a introdus iluminatul electric în oraş, oferind, o perioadă, curent gratuit primăriei. Treptat locuitorii oraşului şi-au tras curent electric în case de la uzina lui Asvadurov, astfel încât în scurt timp mai tot oraşul beneficia de iluminatul electric. Făina pe care o livra în toată ţara era de mai multe sorturi, cea mai fină era cea care trecea prin 4 valţuri. Făina lui Asvadurov care era foarte apreciată se şi peste hotare. De exemplu, în Polonia, sortul de făină ,,Prima Lux” se vindea cu 14, 5 lei/kg franco. Tot el, mai avea și o fabrică de conserve de peşte, pentru care folosea resursele piscicole din regiune (guvidul alb de Liman, chefalul etc.). În centrul Cetății Albe, avea un rând de case unde erau închiriate spaţii comerciale (Sahaghian, 2012; Vorotniuk, 2016).