Ion Valer Xenofontov

Intervenția sovietică în Cehoslovacia (1968). Din memoria unui medic militar

Ion Valer Xenofontov


The Soviet Intervention in Czechoslovakia (1968): From the Memory of a Military Doctor

Abstract: The year 2018 comprises a series of notorious historical events, which are marking the 50th or 100th commemoration. One of those to be remarked is the intervention of the Warsaw Pact states in Czechoslovakia. That event determined us to bring the subject to a new discussion. In the context of the “Prague Spring”, the Soviet Union had the political desirability of removing urgently the socio-economic reforms taking place at that time in the capital of Czechoslovakia. As a result, the Brezhnev doctrine was promulgated. According to it, the Socialist states were to “jump in” to support other “sister” states “threatened” by the so-called “reactionary forces”. During the Czechoslovak crisis, there was no meeting of the Warsaw Pact Political Consultative Committee, due to Romania’s opposition.

In the meantime, at the border with Romania, in Moldavian SSR, an integral part of the USSR, there were preparations to intervene into the Czechoslovak territory. Although today, according to the Moldovan legislation, the participation of the human contingent from Soviet Moldova is not officially recognized, testimonies speak about the involvement of Moldovans in the 1968 events in Czechoslovakia. Thus, we want to put forth the testimonies of Academician Mikhail Popovich, Republic of Moldova, a young University assistant at that time, who was mobilized for six months as a military doctor in Czechoslovakia.

Keywords: Czechoslovakia, Intervention, Memory, 1968.

Context istorico-politic

O acțiune majoră cu impact internațional a fost intervenția din august 1968 (cu numele codificat, operația „Dunărea”) a trupelor Pactului de la Varșovia (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Bulgaria, Germania de Est, Ungaria și Polonia) în Cehoslovacia. Uniunea Sovietică, marcată de sindromul puterilor mari (Zubco, 2006, pp. 538-540), avea drept deziderat politic înlăturarea reformelor socioeconomice ale „Primăverii de la Praga” inițiate de Alexander Dubček (1921–1992), secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia (1968–1969). URSS, în scopul apărării propriilor interese şi pentru extinderea influenţei globale, a promovat acțiuni ce îmbrăcau forma unor aşa-zise ajutoare internaționale, interese vitale pentru stat, pentru legitimarea acţiunilor în politica mondială, în cazul de față este vorba de doctrina Brejnev, potrivit căreia, statele socialiste urmau să vină în ajutor altor state socialiste ameninţate de ,,forţe reacţionare” (Pravda, 1968, p. 2; Pogruženie, 1991, p. 203; Xenofontov, 2018, p. 67). În realitate era vorba de conservarea sferei sovietice de influență. Potrivit istoricului italian Francesco Guida pe parcursul crizei cehoslovace, între ianuarie și august 1968, nu a avut loc nicio reuniune a Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varșovia. Acest fapt s-ar fi datorat poziției deosebite a României (Bulei, 2012, p. 201).

Anatoli Dobrînin, ambasadorul Uniunii Sovietice în Statele Unite ale Americii, în memoriile sale In Confidence (Confidenţial) afirmă că imixtiunea sovietică în Cehoslovacia a fost „ilizibilă” la Casa Albă. Mai mult ca atât, președintele american (1963–1969) Lyndon Johnson (1908–1973) a rămas indiferent față de acest eveniment, considerând că această zonă este sub influența sovieticilor, solicitând, totodată, o vizită la Moscova. Iar Biroul Politic al CC al PC al URSS nu s-a aşteptat ca „Johnson să reacţioneze aşa placid la evenimentele de la Praga şi a emis imediat invitaţia oficială atât de dorită de acesta”. Diplomatul sovietic specifica: „Am primit răspunsul în câteva ore după expedierea la Moscova a raportului meu privind conversaţia avută cu Johnson”. Reacția pasivă a președintelui SUA a fost aspru criticată în Congres (Dobrînin, pp. 181-182).

Americanii erau îngrijorați de activizarea trupelor sovietice la hotar cu România. Anatoli Dobrînin menționează că „Pe 28 august (1968 – n.n.) Rusk (Dean Rusk, secretar de stat în domeniul politicii externe) m-a convocat urgent ca să-mi spună că a aflat despre mişcări de trupe sovietice neobişnuite de-a lungul graniţelor româneşti în ultimele 24 de ore. Fuseseră deja speculaţii în Occident despre posibilitatea unei invazii sovietice a României, bazate în general pe refuzul acesteia de a lua parte la acţiunea comună cu celelalte state ale Tratatului de la Varşovia, contra Cehoslovaciei” (Dobrînin, p. 182). Moscova însă nu a intenționat să intervină în România, deoarece nu s-a îndoit niciodată de stabilitatea regimului comunist din această țară (Dobrînin, p. 182). Acțiunile sovieticilor erau sub vizorul serviciilor occidentale de informaţii, care l-au anunțat pe preşedintele Johnson aflat în concediu la moşia sa din Texas. Acesta la rândul său l-a contactat telefonic imediat pe Rusk, căruia i-a transmis pentru liderii sovietici un mesaj „emoţional” descris astfel de Dobrînin: „În numele omenirii, vă cerem să nu invadaţi România, deoarece consecinţele ar fi imprevizibile. De asemenea, sperăm că niciun fel de acţiuni nu vor fi luate împotriva Berlinului occidental, care ar putea provoca o criză internaţională majoră, pe care suntem preocupaţi s-o evităm cu orice preţ. Toate astea ar fi dezastruoase pentru relaţiile sovieto-americane şi pentru întreaga lume” (Dobrînin, p. 183). Ambasadorul sovietic a transmis de urgență o telegramă superiorilor despre îngrijorările americanilor. Răspunsul primit de curând a fost transmis șefului diplomației americane: „Sunt instruit să vă informez că rapoartele despre o mişcare iminentă a forţelor militare sovietice în Romania sunt special concepute de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american şi nu corespund realităţii. Acelaşi lucru se aplică în totalitate şi Berlinului occidental” (Dobrînin, p. 183). La auzul acestui mesaj, Dean Rusk a răsuflat uşurat.

In grosso modo, acțiuni militare active în Cehoslovacia nu s-au desfășurat. Potrivit unor informații, 108 cetăţeni şi-au pierdut viaţa, iar cca 500 de persoane au fost rănite. În prima zi a ostilităţilor 58 de persoane au fost ucise sau rănite, inclusiv șapte femei și un copil de opt ani (Vail, 2008). Pe parcursul a 36 de ore a fost stabilit controlul deplin asupra teritoriului cehoslovac, iar conducerea de la Praga a fost înlocuită cu una prosovietică.

Față de această intervenție au protestat mai multe personalități ale timpului. Celebru în acest sens este cazul multiplului campion olimpic Emil Zatopek (19.IX.1922, Koprivnice – 21.XI.2000, Praga, Cehia). Supranumit „locomotiva cehă”, „locomotiva umană” sau „omul-locomotivă”, E. Zatopek nu a avut niciodată un antrenor – alerga până la epuizare. În 1968, celebrul sportiv a protestat în mod public față de intervenţia sovietică în Cehoslovacia. A fost înlăturat din funcţia pe care o deţinea la Ministerul Apărării, fiind nevoit să activeze într-o mină de uraniu. Performerul a fost respectat de toată mişcarea sportivă internaţională, fiind oaspete de onoare la toate ediţiile ulterioare ale Jocurilor Olimpice (Ambrosi, Brădescu, 2014, pp. 357-358).

În URSS „dosarul Cehoslovacia” era unul tabuizat chiar și în rândurile elitei (Falin, 2016, pp. 8, 70-74; Șinkarev, 2008). Ulterior, în decembrie 1989, Guvernul Uniunii Sovietice a recunoscut faptul că „decizia de a trimite trupele aliate în Cehoslovacia a fost una nejustificată, s-a produs o imixtiune greșită în afacerile interne ale unui stat suveran” („Prajskaia vesna” 1968).

Un medic militar din RSS Moldovenească participant la evenimentele din Cehoslovacia

În mod oficial, participarea cetățenilor din RSS Moldovenească la acest conflict nu este recunoscută (Lista, 2003).

Mărturiile oferite în ianuarie 2018, prin intermediul interviului semistructurat, de doctorul Mihail Popovici, ne prezintă un studiu de caz relevant, a ceea ce a fost ingerința sovieticilor în Cehoslovacia. La vârsta de 26 de ani, proaspăt căsătorit, tânărul asistent universitar Mihail Popovici, care activa în componența Comisiei de admitere la Institutul de Stat de Medicină din Chișinău, a fost mobilizat inopinat, în calitate de medic militar, în forțele armate ce urmau să intervină în Cehoslovacia.

În vara anului 1968 societatea fierbea în nedumerire și răvășită de zvonuri. Totul a derulat în perimetrul unei situații antebellum: „Eram cu mai mulți colegi în biroul de lucru al comisiei de admitere în Institutul de Medicină, – își amintește M. Popovici, – când a intrat o persoană în uniformă militară și a întrebat: Кто тут Попович?[1] Am răspuns: я![2]. Și acesta continuă tot în rusește: Товарищ Попович, я назначен у вас водителем[3]. Întreb atunci surprins: у кого водителем, у меня?[4] Permiteți-mi să vă transmit dispoziția. Am citit și mai surprins, în două ore trebuia să fiu mobilizat. Persoana de care vă spun se afla la volanul unui automobil UAZ, era un tânăr care lucra la Maternitatea nr. 2, Chișinău, de pe actul bulevard Grigore Vieru. El a fost mobilizat ceva mai devreme.

Secretarul Comisiei de admitere, conferențiarul Andrei Banaru, fusese mobilizat cu o zi înainte, dar pentru că era persoana cheie în organizarea activității comisiei de admitere, iar timpul era strict limitat (invoc o informație confirmată din spusele colonelului Mocialov), rectorul Institutului de Medicină și șeful catedrei militare au intervenit pe lângă autorități pentru a-l retrage pe secretarul comisiei de admitere, substituindu-l cu candidatura mea. Astfel, m-am trezit în față cu persoana de care va spuneam și care mi-a înmânat renumita povestkă (înștiințare – n.n.) de mobilizare în decurs de 2 ore, timp în care să fim deja prezenți la unitatea militară, – regimentul de legătură (полксвязи). Ajunși în unitatea militară, colegul Andrei Banaru a rămas perplex, dar în câteva minute am făcut schimb de îmbrăcăminte – eu am îmbrăcat uniforma militară, iar Andrei – costumul meu. Am deschis o sticlă cu vin și după ce am servit-o, l-am petrecut până la poarta unității. Ne-am îmbrățișat la despărțire și parcă am citit în ochii lui un fel de incomoditate. Mi-a zis că nu prea înțelege ce se întâmplă cu acest transfer” (M. Popovici).

După finalizarea evenimentelor din Cehoslovacia și revenirea lui M. Popovici la serviciu au rămas prieteni pe o viață (din păcate, viața lui Andrei Banaru a fost scurtă), dar și așa când este vorba despre acele momente, prefera să le ocolească.

Din componența comisiei de admitere au mai fost mobilizați Gh. Ghidirim, viitorul academician, alți câțiva colaboratori ai Institutului de Medicină – conferențiarii Petru Testemițanu, fratele lui Nicolae Testemițanu (internist), fratele rectorul Institutului de Medicină, Boris Ianacovici (neurolog) ș.a.

Mobilizarea în armată a fot promptă, impusă, fără a asigura un personal calificat: „Era perioada concediilor de vară, mulți angajați din efectivul rezerviștilor erau la odihnă și atunci lucrătorii comisariatelor, dar și persoane angajate special, pur și simplu arcăneau la întâmplare bărbați pentru a-i înrola (mobilizare forțată) în armată. Mulți din cei care urmau să fie înrolați nu erau de găsit, de aceea la comisariatele militare erau aduse și persoane întâmplătoare, care evident aveau și cu o pregătire profesională precară. Cea mai bună pregătire profesională, adică versați în radiotehnică, o aveau inginerii înrolați de la radioteleviziunea națională. Erau puțini profesioniști pricepuți în domeniul de bază al unității noastre. Nu aveam nici eu experiența necesară unui medic militar, unde mai pui că m-am trezit și în postura de medic-șef al regimentului (начальник медицинской службы полка). La acestea se adăugau particularitățile specifice activității de cadru militar, mai ales în condiții de susținere logistică inferior față de nivelul solicitat. Mai mult ca atât, nu aveam aprovizionarea cu cele necesare pentru a acorda asistență medicală în condiții de marș sau în condiții de campanie, când mașinile speciale pe care erau instalate radiolocatoarele, se dislocau pe o distanță de 50-70 km una față de alta. Practic nu aveam nimic decât spirt și câte ceva pentru bandaje” (M. Popovici).

Structura militară era una slab organizată, aceasta în pofida unei bune asigurări cu echipament militar „În unitatea nou formată erau soldați (militari) cca 30%, restul de 70% erau rezerviști, adunați buluc de prin sate, raioane, diverse localități: învățători, directori de școală, șefi de serviciu tehnic, radiotehnicieni, angajați din mass-media – o mulțime de tineri. Acesta era regimentul care avea destinația de a asigura legătura dintre front și armată. Eram 1200 de soldați, îmbarcați în 96 de mașini mari, cu șase roți, grele de prăpădenie, apoi și mașini speciale cu port radiostații. Atunci când mergeau pe miriștiintrau în pământ, încât nu puteau ieși. Nu avea cine să deservească utilajul instalat pe aceste mașini, de aceea erau perioade când din 96 de mașini funcționau mai puțin de jumătate. La acest capitol erau probleme mari. Era multă lume… de fapt 1200 de oameni neorganizați. Îmi aminteam de marele umorist sârb Branislav Nušić, care spunea inspirat că unde începe armata acolo se termină ordinea. Domnea o totală dezorganizare, deși ar fi fost de așteptat ca mobilizarea legată de astfel de evenimente să presupună încorporarea unui efectiv de o pregătire specială și capacitatea de adaptare în ritm alert la condiţiile speciale ce s-au impus”.

Ca și în alte acțiuni militare (de exemplu, în cazul războiului sovieto-afghan) (Xenofontov, 2010, p. 106) purtate de sovietici, se constată intempestivitatea şi aleatorismul evenimentului. Cetățenii sovietici, militarii, mobilizaţi din unităţile şi cantoanele armatei sovietice erau puşi în faţa faptului împlinit, considerent cu implicaţii majore atât asupra prestaţiei serviciului efectuat, cât și a stării de spirit din armată.

Contextul tensionat s-a sesizat ca o undă de șoc și în Moldova sovietică (Cașu, 2018, pp. 279-298). În timpul evenimentelor din Cehoslovacia, de exemplu, Teodor Cristea (născut în 1936), împreună cu mai mulți militari-artileriști rezerviști au fost opriți cu trenul la Ungheni, după aceea, peste vreo trei săptămâni au fost lăsați la vatră (Mărturiile lui Ion Cristea). Colonelul Andrei Covrig își amintește că „la 23 august (1968 – n.n.), părinţii, cu multe zile înainte de sfârșitul sejurului, ne-au retras, pe mine și pe sora, din Tabăra Pionerească ‹‹Călăraşi››. Și nu am fost unicii” (Covrig, 2017, p. 121).

A fost o mobilizare fără o selecţie bine definită, situaţie generată și de faptul că Moscova a secretizat implicarea trupelor militare în Cehoslovacia. Secretul militar şi cu atât mai mult necesitatea pregătirii speciale a efectivului au fost elemente percepute ca fiind de o actualitate deosebită de doar un cerc restrâns de liderii sovietici.

Din considerente de securitate, hărțile care indicau traseul spre Cehoslovacia au fost preluate de la Statul-major (ștab) și aduse în unitate în mijloacele de transport sanitar. Drumul spre Cehoslovacia trebuia să treacă prin România, însă traseul a fost modificat în urma deciziei istorice a lui Nicolae Ceaușescu de a nu susține țările din blocul Pactului de la Varșovia implicate în ingerința din Cehoslovacia.

Ceaușescu ieșise la balcon să anunțe că nu trece nimeni hotarul României. „Vom apăra hotarul cu toții – bărbați, copii, femei!”. Comandantul unității militare, nu știa limba română și Mihail Popovici îi traducea discursul pe care l-a rostit șeful statului român. „Îmi amintesc clar și bine ce vorbea Nicolae Ceaușescu, chiar și tonalitatea vocii sale”. (M. Popovici)

Kremlinul era iritat că liderul României Nicolae Ceauşescu nu susținuse ingerința în Cehoslovacia. Prin discursul de la 21 august 1968 al liderului comunist român public și vehement au fost condamnate acțiunile agresive ale „trupelor celor cinci țări”. De consemnat că acest fapt a asigurat României un prestigiu internațional. Drept reacție, trupele sovietice au fost angajate în manevre tactice demonstrative în apropierea frontierei româneşti. La 24 august 1968, N. Ceaușescu a discutat cu I. B. Tito, că în caz de atac al URSS, să se permită o eventuală retragere a militarilor români în Iugoslavia. Liderul iugoslav a fost de acord cu condiția dezarmării trupelor române (Ion Bulei, 2012, p. 201). La 4 septembrie a fost aprobat decretul de constituire, organizare și funcționare a gărzilor patriotice românești. Era vorba de niște detașamente înarmate ale muncitorilor, țăranilor și intelectualilor ce aveau drept scop sprijinirea armatei în caz de imixtiune. Astfel s-a conturat doctrina „luptei întregului popor” pentru apărarea suveranității (Istoria românilor, 2015, p. 276).

Drept urmare, traseul sovieticilor s-a schimbat din direcția României spre Ucraina, localitatea Ciop, apoi Ungaria. „În aceste circumstanțe a trebuit să staționăm mai mult timp în Moldova (ajungând la punctul de trecere de la Ciop) timp în care tensiunea evenimentelor derulate s-a diminuat considerabil. Regimentul nostru nu a fost antrenat în acțiuni militareși nu am participat decât la niște manevre grandioase, la care au participat mai multe regimente (infanterie, tancuri, elicoptere), dar în cursul cărora iarăși s-a demonstrat o mare dezordine ”(Mihail Popovici).

Misiunea medicului Mihail Popovici în diferite locații din Cehoslovacia, rezidă în mobilizarea în diferite cantonamente (în mod special, în păduri), uneori fiindu-i greu să le localizeze, a fost una extrasă strict din perimetrul activității profesionale, cea din domeniul medicinii. Examinarea bolnavilor, lipsa medicamentelor, grijile cotidiene au constituit universul cotidian al medicului-șef al unității militare:

„Numit în postura de medic-șef al regimentului de legătură, aveam în subordine trei doctori și mulți felceri, dar și așa abia de făceam față solicitărilor. Chiar din primele zile aveam înregistrați spre examinare câte 40 de soldați, cu diferite probleme… Unii aveau bătături și traume banale, dar erau și bolnavi cu acutizări ale bolilor cardiovasculare, gastrointestinale, sistemului locomotor ș.a.”. (M. Popovici)

Organizarea incertă și asigurarea precară cu cele necesare asistenței medicale s-au reflectat direct și asupra nivelului de prestație a serviciului sanitar. Lipsa medicamentelor elementare genera dificultăți în acordarea asistenței medicale cotidiene. Instrucțiunile sanitare prevedeau asigurarea cu cele necesare pentru deservirea efectivului militar. Cele trei camioane cu medicamente, care îi însoțeau și dispozitivele medicale prevăzute pentru situații de luptă, nu erau utilizate deoarece se considera că afectivul militar nu este implicat în operații de luptă, de aceea toate acestea rămâneau sigilate: „Nici eu nu prea știam ce să fac. În primele zile am solicitat și ni s-au trimis de la diferite spitale din Chișinău bandaje și alte materiale indispensabile. Dar întruna din zile mă duc la șeful regimentului și îi zic că nu avem nici cele mai stricte medicamente. Nu avem bandaje, zic, nu avem nici chiar verde de briliant, iod. Nimic. Mi-a răspuns, că vom avea acces liber doar atunci când v-om fi implicați în acțiuni de luptă, dar acum suntem în rezervă. M-am revoltat. Eu singur voi începe să împușc, pentru a avea acces la cele necesare! M-a înjurat, o înjurătură urâtă, rusească… Du-te la mama dracului, eu nu pot stabili legătură necesară, înțelegi? Dar tu vii cu chestii de acestea mărunte? Mi-am dat seama că nu am cu cine vorbi. Ca atare, eu făceam parte din conducerea regimentului și mă puteam opune poate și mai categoric, dar a trebuit să-l prind în toane mai bune și să-i spun că am două probleme majore: nu am strictul necesar pentru asistența de prim ajutor, și a doua, sunt cei vreo 40 de oameni bolnavi cu diverse maladii cronice – ulcere gastrice, boli reumatice, afecțiuni cardiace și chiar unul cu TBC (un biet om primea cura anti-TBC indicată, însă pentru că noaptea mai dormea pe acasă, a fost prins și dus la cătănie). La prima solicitare șeful mi-a zis să mă descurc singur, dar cu referire la cea de a doua răspunsul lui a fost un categoric – nu. Au urmat și alte explicații, dar atunci când l-am convins mi-a invocat alte motive – Cum să-i eliberez, ca pierderi militare? Cum – zic – simplu. Telefonați la comisariatele militare ca să-i înlocuiască. A procedat așa și majoritatea bolnavilor au fost înlocuiți cu persoane sănătoase.

După aceea mi-a mulțumit că a realizat această acțiune. Bine că ai insistat! Cu timpul am stabilit niște relații foarte bune. În momentele respective îmi zicea să fac demersuri și către șeful serviciului medical al armatei. Ce vrei de la mine, – spunea deja în glumă – mașini ți-am dat?! Șofer ai (adjutant)!. Ce-i drept, aveam o mașină la dispoziție, un gen de „Bobik”. Aveam și adjutant, un sergent superior înrolat de la Uzina de Tractoare. Dar toate celelalte erau pur și simplu deplorabile. Lumea suferea. Parcă erau prizonieri, cu cizmele subțioară, cu picioarele roase și așa mergeau. Îmi era milă de oamenii aceștia. M-am dus la șeful serviciului medical al armatei și am anunțat care era situația. Acela s-a răstit foarte iritat – Ce vreți de la mine? Îi zic: tovarășe colonel Ahmedov, eu nu pricep ce fel de armată este această – rachete balistice sunt, dar un termometru simplu – nu avem. S-a enervat, și-mi spune: tovarășe locotenent, nu face de rușine Armata Sovietică… Ce fel de armată?Dacă o febră elementară nu avem cu ce o măsura?… Mucosule, cu nasul măsoară febra! Piei din ochii mei. Te voi aresta și da în judecata tribunalului militar. Am obiectat: Până se va ajunge la operații militare, efectivul are nevoie de asistență medicală! (M. Popovici)

Dificultățile în soluționarea unor probleme dificile au fost depășite, deseori, prin metode și strategii nestandarde. S-a apelat la ajutorul medicilor cu experiență pentru a face față cazurilor excepționale: „Multe din abilitățile necesare serviciului pentru armată le-am însușit din mers. Păcat că nu aveam cărți la mine, de aceea majoritatea activităților le executam din cunoștințele ce le memorasem la facultate, dar de multe ori acționam bazat doar pe intuiție. Sub aspect organizațional am învățat o sumedenie de lucruri. În vecinătatea noastră se disloca un regiment de tancuri. Îmi amintesc de un medic, Nazarov se pare că-l chema, era în grad de maior, cu un stagiu mare de activitate în armată. Îi spuneam că multe nu le reușesc. S-a oferit să mă ajute, și-a dat seama că nu aveam experiență. Am să vin să văd cum lucrezi, mi-a zis într-o zi. A venit. Urma să consultăm vreo 40-50 de soldați. Eu îi examinam așa cum am fost instruit – după canoanele medicinii clasice. Îi audiam pe fiecare în parte. Am scos îndată stetoscopul să-i ascult, precum se cuvine, dar el atunci ia stetoscopul și îl aruncă adjutantului. Acum acesta nu ne trebuie. Cum nu ne trebuie, poate e vreo pneumonie? El a acționat energic și prompt: a ordonat, ca toți cei care au diferite vătămări, bătături și alte leziuni la extremități să se așeze pe un trunchi de copac prăbușit și să-și dezvelească plăgile. Cine are diaree și alte boli de acest gen să treacă după niște tufari. Duceți-vă, a zis, și faceți-vă nevoile acolo! Cei cu tuse, dureri în piept vă aranjați aici… În acest fel a făcut o triere rapidă și destul de bună. Și începe: pe acesta îl tratez cu verde de briliant, pe acesta așa, la aista îi dai cărbune activat, restricții dietetice. Iar pe acesta îl trimit la spital și îl lăsăm să se descurce cu el acolo. Au mai rămas vreo 2-3 persoane fără diagnoză și cu care a trebuit să ne descurcăm mai atent. Și așa în curs de 30-40 min i-am asistat pe toți. Iar acum, doctore, toarnă-ne cu câte 100 g. Și-mi zice: вот так надо работать![5] Știam bine de această triere, însă aplicarea în practică m-a încântat. Mi s-a părut o triere foarte simplă. Dar am mai învățat până am ajuns la precizia lui. Au fost și alte cazuri, foarte interesante din perspectiva practicii medicale, prin care am avut multe de învățat. Am avut de depășit o infectare inopinată a câtorva din soldați cu o boală venerică. Între timp, m-am învățat și eu să fiu mai aspru. I-am tratat forțat și am depistat unde s-au infectat. Am avut și un caz de hepatită, de aceea am efectuat o serie de măsuri specifice la nivelul regimentului. Am învățat și multe alte aspecte ale vieții în comunități militare”. (M. Popovici)

Din perimetrul cotidianului militar am sesizat au fost sesizate și avansări pe scara ierarhică militară, contextul prezentat fiind unul surprins dintr-o perspectivă anecdotică, incidentală: „În primele zile comandatul regimentului deseori mi se adresa – tovarășe locotenent, iar eu îl corectam spunându-i că sunt locotenent inferior. Și tot așa de câteva ori. Până într-o zi a zis: firear’ al dracului, mai fixați-i încă o steluță! Eu nu pot pronunța locotenent inferior. Și apoi cum se face că în conducerea regimentului se află unul în grad de locotenent inferior? Eu nu știam până atunci că el avea dreptul nemijlocit prin ordinul său de a mă avansa în grad militar. Peste o lună prin o adresare în organele superioare mi s-a mai acordat încă o steluță, iar când m-am demobilizat a fost emis ordinul ministrului apărării URSS, prin care toți cei care au fost mobilizați cu ocazia evenimentului respectiv erau avansați în grad cu încă o treaptă militară. Așa că fulminant am fost avansat în grade pe linie militară, iar la demobilizare eram deja căpitan”. (Mihail Popovici) este adevărat, cu acest grad a rămas foarte mulți ani inscripționat în livretul militar.

Considerații finale

Intervenția sovietică în Cehoslovacia a luat prin surprindere societatea sovietică, inclusiv militarii. Ca și în alte conflicte militare se constată secretizarea la maximum a evenimentului. Slaba organizare internă a armatei denotă viziunea expansionistă a Kremlinului, care dorea să facă ordine în alte state, dar nu își organiza propriul sistem, cel interior. Din perspectiva medicului militar M. Popovici, războiul a fost considerat unul fără sens, aventurier, de aici și atitudinea militantă antirăzboi expusă de martorul evenimentului istoric.

REFERINȚE:

Ambrosi, N.; Brădescu, P. (2014). Sport: mică encilopedie / Redactor coordonator: Ion Xenofontov, Chişinău: Institutul de Studii Enciclopedice

Bulei I. (2012). O istorie a românilor. București: Editura Meronia.

Cașu, I. (2018). Down with Revisionism and Irredentism’: Soviet Moldavia and the Prague Spring, 1968–72, in Kevin McDermott, Matthew Stibbe, eds., Eastern Europe in 1968. Responses to the Prague Spring and Warsaw Pact Invasion, Palgrave-Macmillan, pp. 279-298.

Covrig, A. (2017) Participanți din RSS Moldovenească în conflictele armate din perioada Războiului Rece. Revista Militară. Studii de securitate și apărare, nr.1 (7).

Dobrînin, A. In Confidence, New York: Random House.

Falin, V. M. (2016). Bez skidok na obstoiatelistva. Politiceskie vospominania, Moskva: ZAO Izdatelistvo Țentrpoligraf.

Lista statelor, oraşelor, teritoriilor şi perioadele acţiunilor de luptă la care au participat cetăţenii Republicii Moldov. Legea nr. 190 din 8 mai 2003 cu privire la veteran (2003). Monitorul Oficial, nr. 84-86, 16.04.2003.

Istoria românilor. O sinteză cronologică (2015) / Coord.: Valentina Bilcea, București: Editura Meronia

Mărturiile lui Ion Cristea, feciorul, postate pe facebook.com (28.02.2018).

Pet, V. (20.08.2008). V avguste 68-go. Rossiskaia gazeta.

Pravda, 26.09.1968.

Pogruženie v triasinu (anatomiâ zastoia) (1991), Moskva: Progress.

„Prajskaia vesna” 1968 i vîvod voisk SSSR is Cehoslvakii. Spravka, în https://ria.ru/history_spravki/20101122/299452886.html [Accesat: 02 martie 2018]

Șinkarev, L. (2008). Ia eto vse pociti zabîl…: Opît psihologhiceskih ocerkov sobîtii Cehoslovakii v 1968, Moskva: Sobranie.

Zubco, V. (2006). Hazardul politic în războişi anti-război ca perturbator al sistemului internaţional. Probleme actuale ale ştiinţelor socio-umane în condiţiile integrării europene, Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, pp. 538-540.

Xenofontov I. (2010). Războiul din Afghanistan înmemoria participanților din Republica Moldova (1979–1989). Realitate istorică și imaginar social, Iași: Editura Lumen.

Xenofontov, I. V. (2018) Intervenția Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia (1968). Sesiunea științifică a Departamentului Istoria Românilor, Universală și Arheologie. Ediția V, vineri, 28 aprilie 2018. /Editor: Aurel Zanoci. Program. Rezumatele comunicărilor, Chișinău: CEP USM, p. 67.

Anexă

Academicianul Mihail Popovici, 23 ianuarie 2018. Arhiva privată a familiei Popovici.

Placheta Pactului de la Varșovia Muzeul „Casa Mureșenilor”, Brașov, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 24 mai 2018

Segment al „Cortinei de fier” de pe frontiera ceho-germană, din apropierea fostului sat Gsenget din munții Sumava. Donație a domnului Juri Gruntordar, directorul Bibliotecii „Libri Prohibiti” din Praga. Memorialul Sighet, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 10 martie 2018

Expoziția „Primăvara de la Praga. 1968”. Muzeul Țării Crișurilor. Oradea, România. Foto: Ion Valer Xenofontov, 28 martie 2018


[1] În rusește, – Cine-i Popovici?

[2] În rusește, eu!

[3] În rusește – Tovarășe Popovici, sunt angajat pentru a fi șoferul Dumneavoastră.

[4] În rusește – Șofer personal?!

[5] În rusește – iată așa trebuie să muncești!