Anastasia Dumitru

Şayp, personajul tragic al tătarilor, în jocul istoriei şi al destinului

Anastasia Dumitru

Independent Researcher, Constanța, Romania

Shayp, the Tragic Character of the Tatars, in the Game of History and Destiny

Abstract: In this paper, I try to show how Güner Akmolla, who is one of the most important contemporary Tatar writers in Romania, and her family perceived and understood the exile and the religious persecution. I explore her beliefs regarding the Tatar history, family, and traditions. I show how the lack of intercultural and interreligious dialogue caused suffering to her father Abdulla Veli Şayp and I follow the feeling of rejection from the view of the suffering.

Keywords: Güner Akmolla; Abdulla Veli Şayp; Tatar; communism

Provenind dintr-o familie de tătari crimeeni care a dat opt deţinuţi politici, Güner Akmolla, până în 1989, şi-a dus suferinţa sub semnul tăcerii, însă odată cu venirea libertăţii, vocea ei a răbufnit, autoarea implicându-se activ în recuperarea trecutului. Poeta, prozatoarea, traducătoarea, care a slujit în tărâmul interculturalităţii, continuă demersul editorial prin care scoate la lumină drama unor personalităţi marginalizate sau persecutate de regimul comunist. Anul acesta autoarea, în calitate de membru al Uniunii Scriitorilor din România şi din Crimeea şi de cercetător al istoriei neamului său, îl evocă pe Şayp, fiul lui Qurtveli, întrebându-se ,,Personajul tragic nu este inclus în eroism?”, iar răspunsul îl dă în cartea apărută la editura ieşeană StudIS, în 2018. Şayp Veli Abdula este poetul, preotul şi patriotul din Aqbaş (Albeşti), care a trăit între 1913 şi 1991, iar cartea apare ca o comemorare (o pomenire) a tatălui autoarei, la 105 ani de la naştere. Pe coperta a patra sunt trecute versurile: „Dacă vei întreba din mormânt cum e soarta tătarului/ Tot orfan e, dar el luptă zi şi noapte pentru Patria lui,/ Dacă mormântul tău e-n Rai şi Creatorul te va chema,/ Roagă-l să ne-accepte Ruga, să ne-adunăm iar în Crimeea,” cuvinte publicate în revista Emel, 2014, pe care Güner Akmolla o conduce, ducând mai departe proiectele culturale ale poetului național Memet Niyazi. În partea introductivă a cărţii, prof. Mihaela Vîlcu, directoarea Școlii cu clasele I-VIII din Albești, recunoaşte că Albeștiul, cândva Aqbaș, era un sat locuit eminamente de tătari crimeeni, ,,un leagăn multicultural, amprentat de diverse culturi peregrinate.” ,,Întâlnirea cu doamna Akmolla, fiica satului, m-a fascinat. M-a apropiat pe mine şi pe elevii mei de realitatea de lângă noi, o realitate pe care n-o cunoşteam decât din foarte puţine cărţi, căreia nu i-aş fi găsit înţelesul fără să ascult povestea, o poveste transformată într-o lecţie de istorie, de literatura, de moralitate, de credinţă şi dăruire faţă de neam, de locurile natale şi de ţară, pe care cu tactul pedagogic de profesor şi cu talentul de scriitoare ne-o transmite tuturor”,[1] se destăinuie directoarea din satul tatălui autoarei. Pe lângă un articol dintr-un ziar turcesc (Erzincan, 15 ianuarie 2012), în care este apreciată contribuţia lui Güner Akmolla pentru valorificarea istoriei tătarilor crimeeni, prefaţa mai conţine şi poemul intitulat Aqbaş, scris de Şayp Veli Abdula, eroul satului Albeşti. Inserez câteva versuri în traducerea fiicei: ,,Aqbaș e locul unde m-am născut/ E leagănul în care am râs, am plâns și am crescut…/ E mic sătucul, un loc numit Aqbaș,/ Dar pentru mine este diamant și scump locaș”, din care înţelegem dragostea militantului patriot pentru satul care va deveni cunoscut şi datorită fiicei care dezvăluie marea dramă a tatălui arestat în 1945, apoi în 1952.

Volumul Şayp, fiul lui Qurtveli. Personajul tragic nu este inclus în eroism? este greu de integrat într-o categorie fie ea literară sau istorică, el este între genurile şi speciile literare, pentru că genul memorialistic, mai ales cel al ,,literaturii suferinţei” scapă încorsetărilor, neinventându-se o singură specie a suferinţei psihice şi morale, aşa cum nu s-a stabilit un barometru al intensităţii durerii. Această cartea poate fi asemănată cu temele celorlalte volume semnate de Güner Akmolla, având câte un pic din: Balada Eroului Tătar – Tatar Şehitnın Destanı, Poemele copilăriei, Problema naţională a tătarilor. Rezistenţa anticomunistă, Tătarii din Dobrogea, Tătarii, roman istoric, Monografia comunei Albeşti, Cartea iertării, dovadă că suferinţa nu are limite, că drama urmaşilor deţinuţilor politici este o rană nevindecată.

1. Pagini de istorie a tătarilor

Primul capitol conţine date despre perioada copilăriei petrecută în satul tătar din Dobrogea cu referiri la istoria tătarilor stabiliţi în aceste ţinuturi încă din secolul al XVI-lea. (Imaginea Călărețului tătar crimeean este vie în memoria tuturor strămoşilor autoarei, cult reluat în finalul cărţii, simbol care se aseamănă cu cel al Călărețului trac, un alt erou mult mai vechi, aproape uitat de contemporani). Autoarea porneşte de la evocarea imperiului Oastei de Aur/ Altîn Ordu/ Zolotîie Armia, ajunsă până la Dunăre, scrie despre turcii selgiucizi veniţi din Konya la Babadag prin anii 1263-1264, amintind de neamurile turce și tătare care provin din zona Mării Hazar și din Anatolia și se stabilesc în Dobrogea. ,,Ei sunt poporul nostru care a pornit din Asia Centrală: ogurii, utrugurii, kutrugurii, bulgarii, pecenegii, avarii, oguzii și kumanii (kîpcegii)”, formând primul val. Al doilea val îl constituie turcii anatolieni, care propagă credința lui Ahmet Yesevi, urmând valului migrator din beilicul Aydînoglu stăpânind 460 de ani în Balcani. Aflăm că Bayazid al II-lea, cucerind Dobrogea, îi încetățeneşte pe turcmeni, pe tătarii crimeeni, până la marele val de strămutări de după anul 1783 (cucerirea Crimeii ), așa încep migrările și surghiunurile. După anul 1878, când România a devenit independentă, a început migrația înspre Anatolia, ținut numit „Pământul de drept” sau, mai simplu, „Pământul făgăduinței”. Strămutările masive au loc până la 1910 şi chiar în perioada interbelică, însă, odată cu venirea comuniștilor, s-a închis drumul migrărilor. Astăzi, mai există 45.000 de tătari și turci, dintre aceștia, 30-35.000 sunt tătari, 3.000 sunt turci, restul, numit „popoare” este format din rromi care au trecut la islam. ,,Tătarii din Dobrogea sunt creatori de cultură, ei au asociații culturale de seamă, dintre ei s-au ridicat poeți, scriitori, lideri, eroi”,[2] susţine autoarea citându-l pe Alexandru P. Arbore „Etnografia Dobrogei” care menţionează că în secolele XV-XVI, populația cea mai numeroasă a Dobrogei era formată de comunitatea musulmanilor tătari și turci. Printre cele 51 de sate ale tătarilor crimeeni este şi Aqbaș (aq= alb, pur, luminat, cult; baș =oameni buni), de unde deducem că acești „locuitori din Aqbaș” erau oameni învăţați şi harnici, credincioși, disciplinați şi generoşi; ei nu încuiau ușile caselor: ,,De ce aș încuia? Ce s-ar face vecinul dacă ar avea nevoie de ceva?”- era o vorbă a lor. (Informaţiile cuprinse în carte sunt veridice, Evlya Celebi, călătorind prin Dobrogea, menţiona ,,Uşile tătarilor sunt mereu deschise; nu există yok; (nu, în sensul de refuz) pentru oaspeţi”).[3] Evlya Celebi susţine că în Dobrogea sunt ,,Oameni blânzi, drepţi, cumsecade şi prietenoşi”. Călătorul scrie despre un sincretism al populaţiei, kitaki, fiind rezultatul unei originale sinteze dintre musulmani şi creştini.

2. Familia tătară

Güner Akmolla, fiică a satului Aqbaș, descrie casele simple, dar primitoare, nunţile (p. 147-160), botezurile şi înmormântările (p. 193-196) la care luau parte toţi localnicii, de aceea studiul este util nu doar istoricilor, ci şi etnologilor. ,,Acest popor numit tătar crimeean are un devotament aparte pentru conservare! Ei n-au uitat deloc tot ce au adus, ca valoare culturală, din Patria lor, Crimeea! Circulă din om în om o vorbă: «Noi, frate, plecăm; tu, cel mic dintre frați, rămâi să îngrijești gospodăria părintească; dacă nu ne vom descurca acolo, ne vom întoarce, trebuie să avem aici un loc al nostru bun, pentru noi sau pentru copiii noștri!»”, notează autoarea.[4] Chiar dacă unii au aşternut ,,batista neagră a migrării”, nu au uitat de unde au plecat, gândindu-se la (ne)întoarcere şi deplângând Patria părăsită. Autoarea scrie despre importanţa reperelor identitare şi despre drama desţărării menţionând: „sat fără geamie, fără fântână, fără școală, nu poate exista”. Femeile au fost cele care au perpetuat tradiţia neamului. ,,Nevestele lor, de când erau fetițe de 5-6 ani până la 86 de ani, au tors lâna, au țesut marama ori ștergarul, ori batista dantelată, ori năframa de mătase pusă la gherghef”, pe când bărbaţii erau războinici, mergând după ,,săgeata armei aruncate în țările vecine din Europa”. La întoarcere, procurau familiei războiul de țesut, roata de tors, plugul de arat, făceau fântâna. Sunt inserate unele prejudecăţi legate de familia tătarilor: ,,Bărbatul este ca o felie de pâine: o parte este miere, cealaltă parte este fiere!... femeile au părul lung și mintea scurtă… să nu întorci vorba soțului, locul unde a lovit bărbatul va da bogăție familiei, locul unde a lovit bărbatul, nu putrezește, hei și câte, câte asemenea vorbe, o, Alla!” Parcă dintr-un timp arhaic este înviată familia lui Qurtveli care trăia în Aqbaș, într-o casă scundă, cu sobă medievală, având plăpumi groase de lână cu modele geometrice asiatice. ,,Dobrogea este Crimeea mea... De ce aș merge mai departe? Malul opus, chiar din fața mea, este malul Patriei mele!”[5] spunea Soyun. Casa hogii Qurtveli era mereu deschisă musafirilor, cu toţii ştiau esenţa paremiologiei, a înţelepciunii proverbelor milenare atât de necesare supravieţuirii. Autoarea scrie despre rostul zestrei materiale şi spirituale. Aflăm că prevăzătorul Qurtveli studiase şapte ani la seminarul din Medgidia, devenind hoge pentru a ,,liniști dureri și neînțelegeri spre binele comunității”. Naratoarea aminteşte de ,,războiul aprig”, de vânătoarea de oameni”, ca o „apocalipsă” când unii soldați bulgari se distrau tăind burta femeilor însărcinate, ca să afle sexul viitorului copil. Qurtveli şi soţia sa, Șașne, au fugit din calea prăpădului, au părăsit satele bântuite de război şi s-au stabilit spre stâncile salvatoare ale Aqbașului. În anii prigoanei, familia se gândea la destinul popoarelor de migratori. ,,Așa, mutându-se dintr-un sat în altul, de parcă fugea, de parcă părăsea vatra din Crimeea, dar păstra vie icoana amintirilor din copilărie, încercând să rezume la imaginea satului Aqbaș întreaga sa existență din «pământul făgăduinței dobrogene»… Omul poate supraviețui înafara Patriei?”[6] se întreabă pribegii cu gândul la Crimeea natală. Hogea Qurtveli crescuse primind educația tătară musulmană tradițională. Când se așeza la masă, spunea rugăciunea de mulțumire lui Allah pentru belșugul dăruit, la fel, când termina de mâncat, aducea mulţumiri divinității cu multă recunoștință. ,,Alla al meu, întotdeauna să-mi fie masa bogată ca acuma, pentru mine și familia mea!... Să fie pentru sufletul morților! «Să avem parte de belșugul Profetului Ibraim Qalila! Tata Alla așa să ne dea!» spunea şi Șașne. După aceea, ea lua Coranul și îl săruta, cu respectul datorat de om Sfințeniei,” sunt ideile cărţii din care înţelegem importanţa credinţei şi a tradiţiilor ca ,,leagăn al idealului naţional”.

3. Respectul pentru tradiţie

Güner Akmolla foloseşte simbolurile pentru a evidenţia legătura dintre prezent şi trecut, de exemplu, vasul de lut este prilejul evocării, al trecerii spre imemorial, spre ,,fumul depărtării”. ,,Numai acest ulcior era plin de desene caucaziene şi crimeene, amintindu-i la fiecare spălare de originea ei crimeeană, de originea ei tătară: ea ştergea vasul cuprinsă de dor, aceste vase fuseseră aduse tocmai din Crimeea... Orice s-ar spune, n-ar acoperi adevărul, iar acest junghi afurisit o apucă din ce în ce mai des, se învârte în trupul ei, se întinde chinuindu-i carnea şi oasele din faţă spre spate, scurtându-i lumea şi ascunzându-i fericirea copiilor în joaca lor nevinovată...”[7]. Privirea acestor obiecte este prilejul contemplării şi al rememorării tradiţiilor. Comuniunea înseamnă rugăciune şi neuitare a strămoşilor. Atât Qurtveli, cât şi fiul său, Şayp, sunt cunoscători ai tradiţiilor, de aceea, prin folosirea simbolurilor, ştiu să se situeze dincolo, în atemporalitate şi în aspaţialitate. ,,Se spălă pentru rugă, apoi aşternu covoraşul de rugi zilnice în lumea durerilor nesfârşite”, scrie naratoarea. Covoraşul este un simbol al trecerii, al marcării spaţiului sacru, la fel ca la japonezi în timpul cercului de la ceremonia ceaiului. În lumea satului, oamenii se ajutau: dacă se năruia casa vreunuia, dacă murea un bărbat lăsând în urma sa copilaşi nevinovaţi, dacă o fată şi un flăcău nu se înţelegeau, atunci se prezenta bătrânul înţelept al satului şi rezolva situaţia. El le spunea că suntem cu toţii robii Cerului, de aceea nu se cade ca oamenii să se duşmănească. Este evocat rapsodul popular Zekerya, unul dintre primii poeţi ai Dobrogei care cânta patria pierdută, Crimeea verde şi dorul de origini, de drumul întoarcerii. ,,Tătării crimeeni care trăiau în Dobrogea română au rămas în aşteptare pentru o a doua veste de repatriere sau o revenire asupra situaţiei din Patria lor, Crimeea. Au aşteptat. Dorul de Patrie era încă viu, trecuse un secol de la migrare, dar ei încă îşi visau Patria, iar dacă întrebai «de ce au plecat?», «de ce şi-au părăsit vetrele, mormintele, ogoarele strămoşeşti, casele, rudele etc?», puţini s-ar încumeta să închege un răspuns... Toţi ar spune că rusul îi asuprea”,[8] scrie autoarea. Eroii cărţii visează Crimeea, cu muntele Cort. Cele patru elemente fundamentale au rolul de a sintetiza arhetipul. „Aerul Crimeii, apa Crimeii, te vor vindeca”, sunt vorbele lui Şaşne, spuse în timp ce privea focul din vatră şi vedea ursul şi Muntele Cort, acestea fiind simboluri ale transcenderii. Femeia este simbolul vetrei, al statorniciei, ea are grijă de familie, îi adună pe toţi în jurul unei mese scunde, tătăreşti, această săpra, similară cu cea a Moromeţilor este imaginea arhaică a continuităţii şi a comuniunii.

4. Şayp, fiul lui Qurtveli

Ducând mai departe tradiţia familiei, Şayp, fiul lui Qurtveli şi al lui Şaşne, care îşi numise copiii cu nume de profeţi, de sfinţi (pre)islamici, va merge la Seminarul Musulman din Medgidia şi va deveni şi el hoge. Ne sunt oferite date despre istoricul acestui seminar prestigios care a format mulţi intelectuali tătari. Programa cuprindea lecţii laice, de studiu al limbii arabe şi de literatură turcă, dar şi de aprofundare a Coranului. Printre absolvenţii seminarului, au fost personalităţi culturale de prim-rang: poetul naţional Memet Niyazi, numit de învăţăcei ,,un Eminescu al tătarilor”, Memet Nuri (cu studii de medicină la Paris), Halil Fehi Alman, Mustegep Fazîl-Ulkusal (student la Istanbul şi Bucureşti ş.a.). Satul de tătari Aqbaş se mândrea că Şayp va studia la seminar, el devenind o ,,oglindă” a lor. Fiul lui Qurtveli este dornic să înveţe carte, fiind fascinat de filosofie şi de poezie. Este evocat profesorul Memet Niyazi, având o cultură impresionantă, un om mare, care ştia să fie aproape de elevii săi. Şayp se mândrea că avea asemenea profesor, care le recita din poemele sale, mai ales ,,Domnişoara Gulsum”, o odă ,,nemuritoare” despre iubirea de ţară, devenită ,,şlagăr”. Aflăm că la seminar era obiceiul de a-i duce pe elevii ultimului an de studiu într-o excursie de documentare istorică şi geografică pentru a cunoaşte ţara. (Unii absolvenţi mărturisesc că aşa l-au cunoscut pe regele României la castelul acestuia. Regele Carol al II-lea i-a primit la Peleş şi ei au fost bucuroşi să vadă sala maură, adică arabă, prilej ca seminariştii să-i citească regelui inscripţiile religioase de pe pereţi). La moartea mentorului, în 30 noiembrie 1931, elevul de clasa a VIII-a, Şaip Veli Abdula, îi dedică un poem celui care le-a luminat minţile, numindu-l ,,poet al neamului”, poezie apărută în Emel, în 1933. Negip Hagi Fazâl a publicat în Calea Naţională, nr. 1, ianuarie 1932, la Berlin, un articol în care scria despre rolul lui Memet Niyazi: ,,Noi considerăm spiritul lui ca un ghid luminos şi o voce puternică a căii drepte, mai ales în epocile de rătăcire, pentru a ne reda forţa. Noi suntem convinşi că sufletul lui va deveni lanţul care va aduna laolaltă energia tătară atât de împrăştiată. De aceea, recunoaştem că domnul Memet Niyazi a murit doar trupeşte, spiritul lui e nemuritor.”[9] Negip Hagi Fazâl din Azaplar (Tătaru) a apreciat poezia lui Şayp şi s-a implicat în colectarea de bani necesari editării revistei Emel şi construirii monumentului funerar al poetului Memet Niyazi. ,,Doar astfel puteam obţine nemurirea poeziei şi a Medgidiei”, consemnează Güner Akmolla, menţionând că în anul 1935 s-a ridicat monumentul funerar de la Medgidia. La inaugurarea monumentului, când Şaip avea 18 ani, a recitat poemul său, Ceremonia întâmpinării: ,,Dacă vei întreba din mormânt cum e soarta tătarului,/ Tot orfan e, zi şi noapte pentru Patrie e-n zbucium…/ Turci şi tătari, o sută de milioane sunt în Rusia/ Destinul tragic şi Speranţa se sfârşeşte în Siberia,/ În ţări străine azi ne-ascundem, suntem precum orfanii,/ Îndurare cerem lumii noi, demult dezmoşteniţii!.../ De la Genghiz şi din Timur noi toţi descindem.../ Eroii ne-au purtat spre glorii, istorie şi-împărăţii avem/ De la Altaii din Mongolia, de la Alataw am venit,/ Şi peste tot noi Nemurirea şi Slava Lumii am cinstit!” În poezia publicată în Emel, Şayp, semnând Abdulla Veli Şayp, sintetizează destinul neamului său şi dorinţa de renaştere a conştiinţei naţionale printre tătarii crimeeni stabiliţi în România, consecinţă a cunoaşterii poeziilor lui Memet Niyazi. Datorită influenţei personalităţii lui Memet Niyazi, a iubirii lui de neam, ,,tătarii din România au devenit liderii diasporei”.[10] În mai 1935, elita tătară a organizat la mormântul poetului lor naţional o manifestaţie de amploare, care a început cu o slujbă, apoi a continuat prin cuvântările sau poeziile scrise de cei prezenţi: Mustegep Ulkusal, preşedintele comitetului executiv, directorul revistei Emel; Hafâz Regep, Şayp Veli Abdulla etc.

Finalizând seminarul, Şayp, făcând parte dintre adevăraţii celebi, a învăţat cultura, istoria şi religia, revenind în satul natal ca hoge. Aflăm că geamia din Aqbaş s-a construit prin decretul dat de Sultanul reformator Abdulmegit devenind o bijuterie a „pietrei de temelie”. Şayp a anunţat Luna Sfântă de Ramazan, chemând oamenii la rugăciune şi la păstrarea identităţii, idei care contraziceau idealul sovietic al deznaţionalizării popoarelor. Şayp a făcut parte din elita tătară, alături de fraţii Mustegep şi Negip, fiii hagiului Fazâl din Tătaru etc. Hogea s-a aflat în mijlocul sătenilor, ajutându-i şi luminându-le mintea, contribuind şi la găzduirea refugiaţilor din URSS în timpul prigoanei, de aceea, odată cu venirea comuniştilor la putere, a fost în vizorul autorităţilor.

5. Teroarea istoriei şi noii pribegi

În capitolul al doilea al cărţii, autoarea se referă la faptele tatălui său, la ajutorul dat exilaţilor, primindu-i iniţial pe toţi în casa din preajma geamiei din Albeşti. Cei fugiţi din calea armatei roşii, având doar o bocceluţă, repetau actul exilului din 1800. Familia ospitalieră a lui Şayp, hogea din Aqbaş, i-a primit cu drag pe cei prigoniţi de Stalin. ,,Noi, aici, creştem cu dorul Patriei, noi murim cu dorul ei şi aşa trecem în nefiinţă, verdele acestor locuri, pomii înalţi ai acestei păduri ne amintesc de Patrie”[11], se confesează hogea noilor veniţi. Fugarii au fost primiţi de bătrânul Qurtveli şi de Şişne, ,,maica tuturora”, puşi la masă şi găzduiţi. Copiii au fost alinaţi cu poveşti, iar adulţii au povestit despre cruda realitate regizată de ruşi. ,,Propoziţia «au intrat ruşii» circulă din gură în gură, tătarii au retrăit spaima lor de altădată la această ştire. Trupele ruseşti au înconjurat satele, casele, uşile s-au pecetluit cu lacăte uriaşe, pragurile au devenit fortăreţe. Oamenii ascunşi au mâncat şi au băut ce au mai găsit. Cine n-a ştiut să-şi ascundă averea şi animalele de muncă, cine nu s-a ascuns în peşterile din pădure, într-o clipă şi-a pierdut averea câtorva generaţii… Privirile de hienă anunţau venirea unei alte lumi! Dacă aş fi bănuit greutăţile ori zilele negre pe care viitorul mi le pregătea, mie, fiică de deţinut politic, poate că atunci aş fi pus capăt unei vieţi blestemate...”[12] sunt destăinuirile cutremurătoare ale lui Güner Akmolla. Ea scrie despre drama pricinuită de anarhie, îşi aminteşte de soldaţii ruşi care intraseră în sat, când toţi localnicii plângeau, întrebându-se cât va dura dezordinea şi raptul. „A plecat neamţul, a venit rusul!”,[13] erau vaietele bunicuţelor speriate. Ele erau conştiente că le rămâne doar posibilitatea conservării obiceiurilor şi tradiţiilor. Sărbătoarea primăverii, acele manifestări populare de „Qâdârlez”, serbările câmpeneşti, bayramurile, nunţile, veseliile deveneau obligaţii naţionale, la fel ca învăţarea Coranului şi a limbii materne. După fatidicul 23 August 1944, când au sosit ,,eliberatorii”, au fost mai multe înmormântări decât nunţi, slujbele de pomenire pentru morţi marcând viaţa satului. Aflăm că partidul comunist încerca să-i ademenească prin a le da pământ tuturor, luând averea bogătaşilor. ,,Martie 1945 a adus satelor şi sătenilor beţia bucuriei: „Se dă pământ!” Reforma agrară din 6 Martie 1945 le-a dat săracilor pământului 3 ha sau 5 ha de teren, celor ce au luptat pe front; era pământul luat de la cei bogaţi… România a scăpat de burghezia satelor”, scria autoarea precizând că reforma agricolă din Aqbaş a fost făcută de hogea Şayp, pentru că el era un om drept. Întrunind calităţile apreciate şi de tătari şi de români, satul l-a numit preşedinte al comisiei de reformă agrară. Unii tătari au reuşit să emigreze din România, alţii s-au predat armatei roşii, puţini au rămas departe de autorităţi ascunzându-se prin sate. Cei ascunşi au primit ajutor material până la omorârea lui Negip (oct.1948), iar familia dr. Ozenbaşlî a fost ajutată de Şayp până în clipa arestării (aprilie 1952). Exilaţii veniţi recent din Crimeea erau vânaţi de sovietici, nici loc de veci în cimitire nu puteau să primească, de aceea hogea a scris ,,o foaie de deces” pentru care avea să dea socoteală. Güner Akmolla, martora evenimentelor, îşi aminteşte de fugarii din Crimeea care, lipsiţi de siguranţa zilei de mâine, dormeau noaptea în câmp sau în pădure. ,,Unii, după ce şi-au pierdut orice speranţă, au fost văzuţi dând de „suflet” copilul sugar care nu tăcea la apariţia jandarmului... Sărmanul meu popor, pribeag şi speriat de vedenia veşnicei Siberii îngheţate, poporul meu tătar crimeean”,[14] continua cea care avea atunci 4-5 ani, dar care nu poate uita imaginile apocaliptice nici acum, când scriitoarea are 80 de ani. Preotul-predicator din Albeşti a fost arestat în 1945, anchetat la închisoarea din Constanța, fiind învinuit de KGB că, în calitate de primar, a făcut acte false refugiaţilor din Crimeea, că a fost prieten cu Negip, cel care a coordonat ocrotirea refugiaţilor. Hogea a reuşit să evadeze de acolo fugind spre ,,pădurea salvatoare”.

În anul 1946, când numărul grupărilor de partizani-luptători de prin păduri a crescut, când elita era exterminată, preotul Şayp predica, fiind sub influenţa puternică a mentorului său, Memet Niyazi, scriind poezii patriotice, piese de teatru pe care le regiza cu tinerii satului. Când România devenise o ,,gubernie supusă Moscovei”, hogea din Albeşti mobiliza tinerii să cinstească trecutul şi să interpreteze ,,cântecele emigraţiei”. Era perioada când ţara era o ,,mare închisoare”, iar satul era transformat în cimitir, când şi bocetele care uşurează suferinţa erau interzise. Este prezentat ultimul Bayram cu întreaga familie, petrecut într-o atmosferă de sfinţenie, după care a urmat marea suferinţă a detenţiei. Aflăm despre drama patriotului tătar Negip, devenit legendar, bătut şi torturat cu electricitate la Securitatea din Constanța până a fost omorât. După înmormântarea lui Negip, Şayp a fost trimis hoge la Tulcea. Deşi hogea cunoştea versurile: „Ana Pauker ne este mamă,/ Stalin însuşi ne este tată,/ Unchi ne este Gheorghiu-Dej/ Viaţa nouă poţi s-o vezi!”,[15] el nu putea să înţeleagă această viaţă nouă.

Toate zvonurile privind colectivizarea, desfiinţarea Seminarului, interzicerea religiei în şcoli, a limbii tătarilor crimeeni şi prigoana elitei aveau să se adeverească, după 1948 comuniştii au aplicat toate directivele sovietice. ,,De acum copiii noştri vor fi străini de propriul neam,” spuneau bătrânii, în vreme ce neamul tătăresc intra într-o lungă perioadă nefastă de modernizare, de transformare, satul ,,era aruncat într-un coşmar”. ,,S-a gândit, poporul care nu este în stare să-şi conserve istoria, limba, îşi va pierde tineretul, acest tineret va fi asimilat încetul cu încetul, în sânul altor popoare din jurul său, pierind astfel...”,[16] scrie autoarea nefiind de acord cu cei care extermină popoarele. Ea ne aminteşte că refugiaţii veniţi din Crimeea în 1943, unul câte unul au fost prinşi şi trimişi în Siberia. ,,Câţi oameni ştiu odiseea doctorului Amet Ozenbaşlî, cum a fost el prins şi dus în Rusia? Câţi oameni ştiu tragedia teatrului tătar crimeean, evenimentul dramatic având loc pe teritoriul României sau al Bulgariei de astăzi în acei ani nesiguri de la sfârşitul războiului? Câţi au fost arestaţi? Câţi au rămas ascunşi în interiorul României, mai bine spus, prin zone în care nu trăiau tătari, ci numai creştini în care spiritul cuman rezistase vreme de secole?” sunt întrebările autoarei. Nimeni nu poate uita consecinţele directivelor NKVD, care pregăteau „Bayramul / sărbătoarea” tătarilor din 19 aprilie 1952, chiar în noaptea de Înviere. ,,Pentru tătarii crimeeni care trăiau în România, aceasta este o zi care trebuie scrisă cu sânge, pentru că doar aşa ne putem apropia de adevărul cumplit al acelei nopţi, urmând apoi să ne supunem durerilor provocate de zilele întunecate şi nopţile ce i-au urmat”, afirmă G. Akmolla. Toţi liderii pro-crimeeni: doctori, hogi, învăţători, moşieri, comisari în vechea poliţie, ş.a. au fost anihilaţi dintr-o lovitură. Elita a fost ridicată şi aruncată în beciurile securităţii: Îrsmambet Yusuf, Mustegep Samedin, Şevket Musa Velula, Ali Osman Bekmambet, Salya Fazâl Memet cu soţul Mendu, Sultan Fazâl, Şayp Veli Abdula, Malik Kadâr, Teufik Islam, dr. Musa Eyub, comisarul regal Kayri Halil, Nazif Geanakai, Yusuf Duagi, Sali Regep, Edip Memet Ali, Mutalîp Sagit, Sâdâyâq Ibraim - Muftiul Şef, Osman Nuri, Eyup Menali Ali, Ferat Fayiq, Salim Geafer, Gevdet Gelal, Tasin Ibraim, Etern Kurtmola şi alţii neştiuţi au suferit în detenţie fără ca familiile lor să ştie ceva de ei. Dl. Şayp a fost anchetat referitor la revista Emel şi la Comitetul de Ajutorare a crimeenilor, ştiindu-se că a adăpostit cinci familii de refugiaţi. Deţinutul tătar Şayp Veli Abdula a primit conform articolelor nr. 224, 226,184, pedeapsa cu închisoare grea de 7 ani; învinuit că s-a opus unui stat prieten. A trecut prin închisorile din Tulcea, Constanţa, Bucureşti, Văcăreşti, Canalul Poarta Albă, Aiud, Caransebeş, Baia Sprie. ,,Oameni culţi, oameni demni, umpluseră închisorile epocii comuniste, ele deveniseră universităţi, cine nu trecea pe acolo, nu putea să devină om de societate sau lider politic.” Fiica deţinutului precizează că la Canal mulţi şi-au găsit sfârşitul. ,,Ceea ce denumim noi canal înseamnă moarte! Ce oameni, ce fel de personalităţi au devenit jertfe în aceste vremuri de criză!” mărturiseşte un personaj al cărţii. De asemenea, Aiudul a fost ,,închisoarea morţii”, deoarece numai în 1953 au murit 5.000 de oameni. După cinci ore de bătaie, când Şayp s-a trezit din leşin, plin de sânge, a conştientizat că destinul nu i se va încheia acolo şi aşa. ,,Vrerea lui Alla! De altfel, el spune tot timpul acea constatare a sa celebră deja «Alla, Tu ştii»”.[17] Scăpând de calvarul anchetei, a trecut prin mai multe greutăţi. La mina din Baia, Sprie Şayp a simţit că se află printre sărmanii care învingeau moartea în fiecare clipă de muncă subpământeană; urmărea lecţiile de istorie şi de filosofie, el a predat lecţii despre Islam. ,,Bătaia era o apariţie tumultoasă a unei stări de răbufnire a răutăţii, cu tentă de evoluţie spre barbarie”, scrie fiica deţinutului enumerând metodele de tortură aplicate tatălui său: cu vâna de bou sau de taur, care îi însângerau pe cei condamnaţi. Aflăm că la închisoarea din Constanța, de lângă statuia lui Ovidius, bătaia se dădea la tălpi cu o vână de bou special confecţionată pentru ei, „bandiţii”, ,,încât nu mai ştiai nici de tată, nici de mamă, leşinul devenea salvarea în suferinţă… Bătăile se aplicau cu precădere noaptea, radioul deschis la maxim acoperea urletele.”[18] Hogea din Albeşti a făcut şase ani din şapte pentru că a ajutat oamenii necăjiţi şi pentru că a colaborat la revista Emel, o publicaţie a reperelor identitare. Mustegep s-a implicat în editarea acestei reviste atât de necesare tătarilor din Dobrogea. Din 1930 până în 1941, revista a apărut în România, editarea s-a oprit în vremea războiului, reapărând în Turcia din 1960 până în 1998, fiind apoi reluată de Güner Akmolla. Obiectivele acestei publicaţii prevăd: popularizarea patrimoniului etnic şi multietnic pentru a atrage, în special, tinerii spre conservarea valorilor spirituale; participarea cu numere tematice la sărbătorile naţionale sau religioase prin comemorarea unor eroi şi fapte ale trecutului etc.

6. Mormintele strămoşilor

Un laitmotiv al cărţii îl constituie pledoaria pentru memorie. La debutul şi la sfârşitul volumului, sunt evocate mormintele strămoşilor de la marginea satului, pentru că, paradoxal, morţii îi veghează pe cei vii. ,,Parcă apropiindu-se de cerul albastru-senin, absorbind acest albastru spre înălțimi... Tătarii știau că movilele ascundeau în adânc morminte de viteji comandanți de oaste kumani ori pecenegi.”[19] Tânărul hoge Şayp îşi aminteşte de tatăl său, Qurtveli, care se oprea mereu la morminte şi se ruga. Copiii ştiau că în acele locuri sunt îngropaţi comandanții kâpcegi viteji, morți în bătălii crâncene, de aceea movilele au acest format de mormânt princiar - eroic. ,,Ei sunt strămoșii noștri pe aici locuind cândva. Cum am putea uita? Movilele sunt semnale venite nouă de la strămoși, vorbindu-ne așa despre existența lor.”[20] Autoarea evocă o lume legendară în care dervișul Amet le povestise că un tânăr din Sarighiol a întârziat la fereastra iubitei sale din Azaplar, apoi, trecând grăbit să ajungă în satul lui, a mânat calul tare și s-a trezit în față, când a ajuns la cea de a doua movilă, cu un cavaler războinic medieval, având pe cap un fel de căciulă din fier, lunguiață ca fesul, platoșă împletită din fierul lucrat anume cu meșteșug mare; ținea în mână ca arme, un baltag, o sabie, dar la vuietul vocii sale s-au cutremurat adâncimile pământului. Calul flăcăului s-a speriat, l-a trântit jos și a luat-o la goană spre satul lor, Sarighiol. Când au venit aici sătenii, flăcăul zăcea mort. Aflăm că în acest spaţiu al memoriei întotdeauna s-au petrecut evenimente ciudate, ,,se zice că eroii rătăcesc de secole, negăsind-și locul și iertarea.”

7. Elemente de interculturalitate

Pe lângă problemele tătarilor, autoarea semnalează şi alte aspecte din istoria Dobrogei: aceea a revendicării teritoriului de către bulgari sau cea a exilului aromânilor. Güner Akmolla este convinsă că ,,Necunoașterea istoriei creează uneori încurcături, bulgarii cer întreaga Dobroge spunând că este un drept al lor, cerința continuând până pe la 1940!” De asemenea, scrie şi despre aromâni, despre cei 30.000 de ,,makidoni”, care, în perioada interbelică, se stabilesc în România. Toată truda anilor 1864-1914 s-a pierdut aşa, de aceea nu poate fi nepăsătoare la drama neamurilor din aceste ținuturi, aşa cum nu poate ignora soarta unor monumente de cult. Din nefericire, geamia din Aqbaș (imagine din anul 2016, la p. 72), la fel ca şi sinagoga din Constanța, zac în ruină, fiind semne ale trecerii oamenilor pe acest pământ… dar şi ale amneziei tinerilor. Aceste lăcaşe de rugăciune îşi mai aşteaptă fiii, aşteaptă întoarcerea lor acasă din pribegie… timpul însă nu este iertător… aceste spaţii sacre se profanează…

8. Durerea singurătăţii

După eliberarea din detenţie, familia nu l-a mai acceptat pe Şayp. Destinul său este tragic, mai ales că simte cea mai dureroasă singurătate, aceea ,,în mijlocul unei mulţimi”. El ştia că bărbaţilor tătari le este interzis plânsul, fiindcă lacrima era semnul slăbiciunii. La eliberare, a văzut că soţia s-a recăsătorit, iar copiii s-au răcit de el. După ce a ispăşit calvarul detenţiei politice, acest personaj dramatic este nevoit să-şi găsească un nou rost, însă ultimii doi ani din viaţă i-a trăit într-un azil de bătrâni din Constanța, părăsit de toţi. Nici fraţii nu l-au vrut, nici propriii copii, de aceea a sfârşit în suferinţă. ,,Cine i-ar da o farfurie cu mâncare şi o felie de pâine? El a dat refugiaţilor crimeeni pâine, şiborek, le-a oferit fraţilor săi de sânge tot ce avea, ospătându-i la loc de cinste în casă şi în sat, apoi nimerind în iadul închisorilor. Să nu dea Domnul, fie el Alla, omului cât poate el îndura!” scrie cu mult regret fiica sa, recunoscând că a greşit lăsându-se influenţată de spusele mamei. Cartea este un semn de recunoştinţă şi de neuitare, o lacrimă la mormântul lui Şayp, care a rămas un erou tragic chiar şi după eliberare, a suferit de dorul satului natal şi al poporului său împrăştiat pretutindeni şi nicăieri.

9. Concluzie

Volumul lui Güner Akmolla rămâne încă o dovadă a suferinţei oamenilor din cauza dictaturii comuniste, suferinţă care nu a ţinut seama de neam sau de religie, pentru că sub şenilele tancului sovietic piereau popoare, identităţi, religii şi culturi străvechi, rămânând un singur popor, cel al sovietelor, care aveau o singură religie, cea a cultului dictatorului comunist. Istoricii care vor dori să ştie adevărul despre ,,minunata lume nouă” adusă de eliberatori nu pot evita mărturiile tătarilor, cele care amintesc şi de Şayp, fiul lui Qurtveli, un personaj tragic, necunoscut până să apară aceste mărturii, un erou despre care nu se consemnează nici în manualele de istorie, nici în cele de literatură, dar care ar trebui cunoscut pentru faptele lui de ospitalitate eroică, de verticalitate şi de credinţă cu care şi-a slujit aproapele în clipele când ,,teroarea istoriei” anihila omul şi omenia, ecouri pe care încă le mai resimţim în spaţiile exsovietice. Dacă autoarea ar avea sprijinul comunităţii turco-tătare (ar avea un editor, un corector etc.) şi nu ar face totul de una singură, cărţile ei s-ar bucura de succes, însă luptând atât de mult cu timpul ca să recupereze memoria, făcând un efort imens, se strecoară şi unele greşeli de ortografie, care ar putea fi uşor evitate printr-o relectură. Güner Akmolla, fiind martoră a evenimentelor din secolul trecut, reconstituie chipul tatălui său, unul dintre simbolurile tătarilor, care au plătit pentru calităţile sale alese, a cunoscut detenţia politică pentru că a fost Om într-o epocă în care se dicta să fii neom. Datorită preocupărilor autoarei pentru cunoaşterea adevărului, am ajuns şi eu la Conferinţele Internaţionale de la Piteşti; ghidată de Güner Akmolla, am văzut locul reeducării, al celui mai atroce fenomen de distrugere a omului, am văzut spaţiile detenţiei şi am găsit oameni care au acceptat să-mi publice cartea Vocaţia mărturisirii, apărută la Fundaţia Memoria, filiala Piteşti, dovezi ale dramelor din istoria recentă. Cărţile lui Güner Akmolla nu sunt utile numai musulmanilor din Dobrogea, ele nu sunt doar piese din ,,cabinetul istoric-literar tătaro-român” din Albeşti, ci constituie probe veridice la dosarul Procesului comunismului, la memorialul durerii celor care au fost victimele nevinovate, aflate pe listele morţii, liste întocmite de ,,eliberatori”. Chiar dacă aceste nume fac parte acum numai din statistici, pentru familie, pentru neamul lor, aceste personaje tragice rămân răni care încă mai sângerează, fiii deţinuţilor sunt martorii vii ai represaliilor. Numai mărturisirea adevărului, prin plasarea de plăci comemorative dedicate patrioţilor sau prin publicarea acestor tipuri de cărţi, poate vindeca rănile provocate de ,,teroarea istoriei”. În timpul globalizării şi al amneziei totale, aceste mărturii rămân repere ale identităţii şi ale trecutului, simboluri esenţiale pentru fiece popor, dar mai ales pentru un neam, ca acel tătar, care rămâne încă în exil fiind în pericol să dispară, aşa cum aflăm dintr-un interviu dat de autoare în publicaţia National Geografic.


[1] Şayp, fiul lui Qurtveli. Personajul tragic nu este inclus în eroism? Editura StudIS, 2018, p. 4.

[2] Ibidem, p.13.

[3] Evlya Celebi, Seyahatname, vol. II, Istanbul, 1896, p. 352, apud Călători străini despre ţările române, VI, 1974, p. 371-372.

[4] Şayp, fiul lui Qurtveli…, p. 16.

[5] Ibidem, p. 19.

[6] Ibidem, p. 25.

[7] Ibidem, p. 97-98.

[8] Ibidem, p. 103.

[9] Ibidem, p. 132.

[10] Ibidem, p. 135.

[11] Ibidem, p. 175.

[12] Ibidem, p. 186.

[13] Ibidem, p. 187.

[14] Ibidem, p. 189.

[15] Ibidem, p. 232.

[16] Ibidem, p. 223.

[17] Ibidem, p. 241.

[18] Ibidem, p. 247.

[19] Ibidem, p. 30.

[20] Ibidem, p. 31.