PAUL BLAJ

Literat entuziast, tânăr manager I. T., tecuceanul PAUL BLAJ (n. 25 august 1977), publicat de timpuriu în presa locală, premiat la concursuri de creaţie literară, a apărut în „ România literară” (1998), după care a debutat editorial în 2001 : MUREAM VORBELOR (versuri) ; au urmat cărţile de poezie: NUMEN. GESTUL DRUMULUI;

 MONEDELE TRISTHALIEI; VALSUL VOCALEI; GRAIUL CU ACCENT DE MORT. Prezent în diverse antologii lirice.

 

 

 

***

 

 

„…poezia lui e vie, nu schematică; încă inegală, încă tatonantă; dar adesea cu poeme autentice, simple, generoase, cu imagini puternice şi economic distribuite: atât inspiraţia, cât şi cunoaşterea meseriei fac aici casă bună şi îndrituiesc speranţa că ăsta va fi drumul ales.(...)

La el tandreţea e un mod de a recupera ceva din misterul clipei acesteia care ne trăieste şi dispare, tandreţea e sonda care aduce din străfund stările inexprimabile ale fiinţei (Rilke nu-i străin de acest demers, ba poate chiar şi personiştii americani)”

                                  CONSTANTIN ABĂLUŢĂ

                                                                                           MIRELA ROZNOVEANU

                                                                                            

 
”Originale la Paul Blaj sunt îmbinările de „cald” şi „rece”. Exprimarea lirică trece de la simplu la livresc, mesajele oscilează între a fi directe sau criptice, de la observarea lucidă a realităţii, se ajunge la imagini onirice: „zilele se înnegreau ca perdelele de praf,/ pensionarii îşi boicotau pensiile,/ a!... se interzicea fumatul în scrumieră,/ dar nimic nu ştia să schimbe/ schimbarea.// la ele/ Dumnezeu se uita visător,/ ca un bunic lăsat cu laptop-ul pe genunchi.”

                       

                                                                                                         VIOLETA SAVU

                                                                  

 

„O voce lirică de excepţie, Paul Blaj se remarcă printr-un verbiaj modern, discursul poetic fiind unul inteligent, cu obsesii şi accente uşor ironice. Poezia sa este prin excelenţă citadină, oferind stări ideatice profunde care au ca final speranţa întru izbăvirea sufletului. Poetul meditează cu discreţie, într-o formulă proprie,asupra cotidianului provincial, îmbogăţind spaţiul cultural tecucean, şi nu numai, cu o carte de poezie excelentă,(Graiul cu accent de mort,n.n.) cu o grafică de excepţie, ce impresionează. În lirica lui găsim de toate: trăire poetică, o ingeniozitate verbală care dă forţă poemelor, dar şi o eleganţă a limbajului care certifică datele unui poet autentic, matur, de înaltă clasă”

 

                                                                                                       NICOLAE MIHAI

                                                                       

 

 

 

 

 

...mormântul se lasă păşit de oricine

 

ca o frânghie împletită la întâmplare pentru un sinistrat

vocea ta caldă şi absenţele noimei

 

toate coboară din filme, elicopterele, oamenii mascaţi,

copiii tuşesc o plăsmuire a dreptăţii,

mamele lor sunt sfinte cu hainele sfâşiate,

bărbaţii devin lipsiţi de orgoliul sumbru

al supremaţiei peste câteva animale,

 

vom ajunge vietăţi de companie ale turiştilor lumii,

iubita mea,

ne vom aduna de pe acoperişuri în aceeaşi streaşină,

voi fi omul care împarte liniştea în oraş,

tu ştii,

singurul mod de a ne şterge este plutirea,

 

plouă ca şi cum nu am exista,

îmi cer iertare că plouă,

 

...e doar un...

 

filmele intră în poeme verzui cu peţiolul legat de regizor,

vorbesc, gesticulez, mai pe larg:  mă mişc leneş încântat

precum un actor bătrân, ţăran, Maftei probabil,

cu rolul liniştit al vieţii pe care nu o pot controla

prin efecte speciale

mimesis…ehehe… paramimesis

 

am rulota mea, sunt vedetă în viaţa unor oameni dragi,

de câte ori urc printre ei cu mâinile legate

îmi dau să mănânc, pizza şi ultimele noutăţi luminoase

 

oamenii mor şi primăvara, peliculele de memorie

îmi aduc aminte că am o ţară frumoasă, că îndrăgesc

mersul pe jos printre guri anonime ce vorbesc româneşte,

 

în rulotă nu am loc decât pentru tabieturile mele,

fiecare seară lungă mă prinde obosit şi prăfuit

ca  un automobil inconştient de plinul rezervorului,

aşa e în sfânta pădure a mea,

 

şi

 

de câte ori se întâmplă un accident, privesc calm,

ştiu, e doar un cascador, se filmează.

 

 

Singur şi trist în faţa unei tastaturi negre

singur şi trist în faţa unei tastaturi negre
precum o patinatoare într-o rotire corelată cu tine,
îmi vin gânduri ascuţite, să intru pe gheaţă, să ţip înecat,
poate ca un fanatic cu o grenadă în gură,

nu mai ştiu literele pentru care am fost la grădiniţă,
ochii mei salivează în felul lor habotnic,
aproape ca o icoană pupată de toate babele satului,
ca un dascăl de catifea peste un glas de oţel laminat,

omul îşi aruncă toate speranţele în cifre
numai pescarii stau neliniştiţi în patinoar,
inutili şi prostiţi dau din cap ca şi cum ar înţelege…

cu afişul în braţe stau în primul rând torcând,
mormăind ce eşti tu, ca un soţ de elegie,
toate cu o octavă mai sus.

 

 

 

 

 

 

Culoare de întoarcere comună

 

la ştiri se anunţă că
înainte de a fi ceaiul ai fost tu,
cu toarta de un singuratic porţelan,
ca sorbitura la o împărtăşanie cu sinceritatea,

cinci imobile ale statului vor fi scoase
la vânzare, spune vocea din televizor,
apoi cinci degete ale tale îmi ating obrajii secetoşi,
urmează sărutul sărat şi retras din ruj,
de ambientul englezesc, de maniere înecate
în ora 5, înainte să mă întreb de ce,

un om în costum citeşte cu o dicţie amară că
mâine se reiau lucrările de asfaltare, iar eu…
voi fi întins cu tot cu tendoane pe un singur sens,
astfel trebuie să ajungi clasică, aproape cu susur
de limuzină spre unde ai plecat,
ploioasă plăcută planetă plăpândă,

….

toate acestea iau fiinţă
precum fiecare credeam, gândea cameramanul,
că avem în mâini,
culoare de întoarcere comună